Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:35 0:00
Link direct

Marxismul se întemeiază pe cultul rațiunii istoriei, ambele sacralizate, se bazează pe convingerea că poate fi construit un model mental care configurează, inventează legile istoriei. Pe baza cunoașterii acestor legi, adepții comunismului sunt în situația de a nu greși niciodată pentru că ei stăpânesc Istoria. Martin Malia se întreba cândva „care este diferența dintre comuniști și primii creștini”. Primii creștini știau că ei cred; comuniștii credeau că ei știu. Asta s-ar traduce în principiul ineluctabilității, infailibilității epistemice a comunismului. Comunismul nu poate greși. Linia partidului este inevitabil cea corectă, indiferent de cât oscilează ea. Într-adevăr, linia partidului a fost întotdeauna sinusoidală. Există un banc celebru din anii ’30, pe care îl găsim în memoriile lui Arthur Koestler. Ce este un deviator? Răspuns: Un deviator este un tip care aleargă, aleargă, aleargă și nu se uită niciodată înapoi să vadă dacă partidul a făcut-o la dreapta sau la stânga. Scopul leninist suprem a fost eliminarea (extincția) politicii prin triumful partidului ca personificare a unei voințe generale exclusive, chiar eliminaționiste/exterministe. În condițiile unei certitudini moniste, recunoașterea failibilității este începutul extincției oricărui fundamentalism ideologic.

Marxismul se întemeiază pe cultul rațiunii mediate de agentul mesianic al Istoriei. El se întemeiază pe cultul științei, al tehnologiei și al progresului. În cazul comunismului, putem accepta poziția lui François Furet, cel care numea comunismul o patologie a universalismului. Filosofia marxistă postulează rolul proletariatului ca agent istoric universal. De aici și semnificația temei internaționaliste, respectiv revoluția lui Marx, care nu poate fi altfel decât una globală. Marxismul s-a născut în secolul XIX ca răspuns la criza modernității burgheze. Cum a spus Marx, filosofii, în special cei care se ocupă de drama politicului, nu apar precum ciupercile după ploaie, ci în condiții precise. Marx a fost printre primii filosofi care s-au ocupat de drama politicului. Viziunea centrală a marxismului a fost cea a comunității perfecte, menită să suprime înainte de toate „alienarea”, temă care vine de la Hegel și întreaga filosofie romantică germană.

Atracția exercitată de doctrina marxistă ține de o structură metaforică profundă, de ceea Alvin Gouldner numea odată „matricea paleo-simbolică” a acestei filosofii. Ceea ce Karl Popper sublinia atunci când vorbea despre tensiunea dintre dimensiunea profetică, aceea oraculară și aceea pozitivist-scientistă din inima marxismului. Marxismul exprimă revolta împotriva moralității burgheze. Ateismul se află chiar în inima acestui proiect care divinizează o umanitate definitiv emancipată. Religiile seculare sunt, simplu spus, anti-religii. Ele plasează salvarea umanității în această lume, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat și sub forma unei ordini sociale care urmează să fie inventată. Promisiunea universalistă a comunismului a alimentat timp de decenii fascinația pentru utopia socială, deci pentru soteriologia marxismului. Secolul scurt care tocmai s-a încheiat este o lungă istorie a deraierilor celor în permanentă căutare a comunității perfecte, a Zion-ului umanității.

Un alt punct pe care vreau să-l ating este problema misticii revoluției, a fraternității și a sfârșitului oricărei forme de injustiție. Care este chemarea comunismului? Cum ajunge comunismul să convingă? Nu cred că rezolvăm problema dacă afirmăm că el a fost ceva aberant. Comunismul trebuie discutat ca o formă de gândire, o formă mentală. Milioane și milioane de oameni nu pot toți să împărtășească o aberație. E cel mai simplu să spui „e o aberație, o demență” și cu asta am încheiat discuția. Comunismul a fost parte a spiritualității moderne a Occidentului, a tradiției acestuia din ultimele trei secole. Care este ideea-premisă a comunismului? Este lupta contra injustiției, egalitarismul, care se află ca alt mit fundamental în inima proiectului socialist. Comunismul este o utopie colectivist-egalitară, care a exercitat o fascinație pentru militantism, în special pentru intelectualii revoluționari. De ce au „căzut” atâția oameni la comunism? Secretul este, spunea Alexander Wat în discuția sa cu Czesław Miłosz, la fraternité. Deci liberté, egalité, însă cea mai importantă în triada respectivă este fraternitatea. Generații de intelectuali marxiști s-au grăbit să-și anihileze demnitatea și autonomia în această cursă apocaliptică pentru obținerea certitudinilor ultime. Întreaga tradiție a raționalismului sceptic occidental a fost sacrificată pe altarul unității în crez, sub impactul iluminării aduse de la Kremlin. Epoca rațiunii a culminat în universul înghețat al terorii raționalizate.

În 1902, Lenin scria pamfletul Ce-i de făcut?. Un an mai târziu, în 1903, tot el aplica principiile exprimate în acel text spre a scinda Partidul Muncitoresc Social Democrat din Rusia și a crea bolșevismul. Principala chestiune viza natura partidului revoluționar: o avangardă conspirativă și foarte unită care manifesta toleranță zero pentru dialog intern și dezbateri, și care era ferm dedicată țelurilor sale—în contrast cu versiunea moderată (a menșevicilor) care promova o perspectivă mai relaxată cu privire la adeziunea în partid și activismul de masă.

Unicul copil al lui Lenin
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:04 0:00
Link direct

Leninismul a fost de la bun început o doctrină mesianică, voluntaristă și (autointitulat) elitistă. Partidul bolșevic era tot atât de intolerant și autoritar ca organizație precum era fondatorul său (Lenin) ca personalitate. Putem spune că Lenin a inventat primul partid totalitar, în fapt o sectă mânată de o ideologie pentru care loialitatea față de cuvintele rostite de Lider reprezenta criteriul esențial întru stabilirea adevărului. Acesta a fost partidul logocratic care, în octombrie 1917, răsturna guvernul legal și instaura prin puci primul regim totalitar din istorie.

Principalele trăsături ale totalitarismului (sistem monopartid, propagandă, poliție secretă, economie centralizată, cenzură, etc.) s-au conturat sub guvernarea lui Lenin și au fost exacerbate sub Stalin. Sunt de acord cu Victor Sebestyen că Lenin a fost un dictator revoluționar sui generis și că au existat diferențe semnificative între el și Koba. Dar, așa cum subliniază și biograful britanic—și făcând acest lucru își înscrie excelenta analiză într-o tradiție care îi mai include pe Raymond Aron, Leonard Schapiro, Adam Ulam, Boris Souvarine, Leszek Kołakowski sau Alexandr Iakovlev—, aceste diferențe erau mai degrabă de natură psihologică, nu ideologică sau politică. În universul bolșevic, așa cum memorabil observa și Arthur Koestler, Partidul reprezintă infinitul, în vreme ce individul este doar un zero, o ficțiune gramaticală...

A funcționat o vreme iluzia că Lenin nu era direct implicat în teroare, că artizanii ar fi fost Grigori Zinoviev, Iakov Sverdlov, Felix Dzerjinski și așa mai departe. Dar, o știm prea bine astăzi (și în chip irefutabil), Lenin a dat personal ordine de execuții și a patronat cu o morbidă ardoare întemeierea unui regim criminal. Altfel spus: fără Lenin, fenomenul Stalin nu ar fi fost posibil.

Discutăm adesea asupra semnificațiilor profunde ale bolșevismului, ne concentrăm asupra avatarurilor acestui fenomen politic, intelectual, economic, social, ba chiar și civilizațional. Subliniez toate aceste lucruri pentru că Lenin nu a condus doar o revoluție care a schimbat lumea, ci a fost fondatorul unui sistem politic cu adevărat nou—al sovietismului ca proiect civilizațional, ca Mare Experiment, ca aventură fără precedent pentru a provoca acea ruptură apocaliptică pe care Marx o numea saltul din imperiul necesității în acela al libertății. O biografie a lui V. I. Lenin înseamnă de fapt una a unicului său copil. Adică a partidului bolșevic. Din acest punct de vedere, rolul lui Lenin nu mi se pare deloc echivoc: a știut mereu ce vrea și a obținut ceea ce și-a propus. Tocmai din acest motiv afirm în cartea mea Diavolul în istorie, apărută și în românește la editura Humanitas în 2013 în traducerea lui Marius Stan, că secolul XX a fost secolul lui Lenin...

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG