Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

vladimir-tismaneanu-blog-2016
vladimir-tismaneanu-blog-2016

În inima religiilor seculare se află, fără doar și poate, maniheismul. Îl vedem și în cazul marxismului, acolo unde este mult mai puțin elaborat. Este mult mai ușor să faci o analiză a ideologiei naziste, pentru simplul fapt că—așa cum spunea o regretată profesoară de istoria filosofiei, Florica Neagoe, într-o discuție privată pe care o aveam la București la începutul anilor ’70—„naziștii n-au dat niciun mare filosof”. Asta dacă nu acceptăm aberația că Heidegger a fost, filosofic vorbind, un filosof nazist...

Martin Heidegger a fost un gânditor care din motive ce pot fi discutate în fel și chip, la un moment dat, a cochetat regretabil și condamnabil cu național-socialismul. În cazul marxismului, avem de a face cu divinizarea umanității, pe de o parte, dar și, pe de altă parte, cu divizarea umanității în tabere opuse: umanitatea bună și umanitatea rea. Umanitatea rea este destinată practic politic și predestinată conceptual. Un rol important în cartea lui Ernst Nolte despre războiul civil european este citatul liderului bolșevic al organizației din Petrograd, Grigori Zinoviev (avea să fie executat în 1936), care la începutul terorii roșii afirma: „Vom construi socialismul cu orice preț. Vom construi socialismul chiar dacă prețul ar fi să fie exterminați 10 milioane de oameni”.

Cred că Rusia la vremea respectivă avea 100 milioane de oameni. Desigur, Lenin citește această afirmație și este relativ oripilat de treaba respectivă. Dar adaugă „sigur, dar să nu anunțăm”. Problema lui Lenin era să nu devină publică chestiunea cu pricina, restul era acceptabil. În ideologia bolșevică, o parte din umanitate a fost considerată inferioară, perimată, depășită de Istorie. Ea era formată din cei predestinați pieirii, aduși la condiția de vermină, insectă.

Trei elemente explică extraordinarul succes al religiilor seculare: miracolul, mitul și magia. Percepția maniheistă asupra umanității a permis sanctificarea violenței. Violența devine elementul absolut. Manifestul Partidului Comunist impune de fapt cultul violenței, celebrează violența, exaltă și exultă pe marginea violenței. Istoria tuturor societăților omenești este prezentată drept istoria luptei de clasă. Absolut fals din punct de vedere antropologic!

Dar lupta de clasă devine mit politic, iar acestea din urmă nu trebuie să fie adevărate, ele funcționează prin credibilitate, nu prin veracitate. Credibilitatea mitului politic generează capacitatea de a utiliza energii revoluționare și de a-i face pe oameni să iasă în stradă. Primatul eliberării a făcut ca violența, sanctificată ca act eliberator, să fie situată în inima proiectului marxist. Mai târziu, leninismul s-a folosit și a abuzat această filosofie a Aufhebung-ului istoric-revoluționar (concept hegelian).

El a impus primatul partidului-avangardă în condițiile absenței unui proletariat matur într-o Rusie subdezvoltată industrial. Ca gnoză politică, filosofia bolșevică a propus opusul a ceea ce Marx a accentuat în scrierile sale din tinerețe, și anume, dezvoltarea spontană a conștiinței de clasă. Așa cum a arătat Lukács, pentru Marx clasa revoluționară era încarnarea totalității, creându-se astfel premisele pentru a ajunge la adevărul istoric. Pentru Lenin însă, Partidul îndeplinea o astfel de funcție. Această diferențiere a fost punctul de pornire pentru diferențele esențiale dintre marxismul sovietic și cel occidental, de la conflictul dintre Lenin și Rosa Luxemburg, până la sfârșitul secolului trecut...

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:35 0:00
Link direct

Marxismul se întemeiază pe cultul rațiunii istoriei, ambele sacralizate, se bazează pe convingerea că poate fi construit un model mental care configurează, inventează legile istoriei. Pe baza cunoașterii acestor legi, adepții comunismului sunt în situația de a nu greși niciodată pentru că ei stăpânesc Istoria. Martin Malia se întreba cândva „care este diferența dintre comuniști și primii creștini”. Primii creștini știau că ei cred; comuniștii credeau că ei știu. Asta s-ar traduce în principiul ineluctabilității, infailibilității epistemice a comunismului. Comunismul nu poate greși. Linia partidului este inevitabil cea corectă, indiferent de cât oscilează ea. Într-adevăr, linia partidului a fost întotdeauna sinusoidală. Există un banc celebru din anii ’30, pe care îl găsim în memoriile lui Arthur Koestler. Ce este un deviator? Răspuns: Un deviator este un tip care aleargă, aleargă, aleargă și nu se uită niciodată înapoi să vadă dacă partidul a făcut-o la dreapta sau la stânga. Scopul leninist suprem a fost eliminarea (extincția) politicii prin triumful partidului ca personificare a unei voințe generale exclusive, chiar eliminaționiste/exterministe. În condițiile unei certitudini moniste, recunoașterea failibilității este începutul extincției oricărui fundamentalism ideologic.

Marxismul se întemeiază pe cultul rațiunii mediate de agentul mesianic al Istoriei. El se întemeiază pe cultul științei, al tehnologiei și al progresului. În cazul comunismului, putem accepta poziția lui François Furet, cel care numea comunismul o patologie a universalismului. Filosofia marxistă postulează rolul proletariatului ca agent istoric universal. De aici și semnificația temei internaționaliste, respectiv revoluția lui Marx, care nu poate fi altfel decât una globală. Marxismul s-a născut în secolul XIX ca răspuns la criza modernității burgheze. Cum a spus Marx, filosofii, în special cei care se ocupă de drama politicului, nu apar precum ciupercile după ploaie, ci în condiții precise. Marx a fost printre primii filosofi care s-au ocupat de drama politicului. Viziunea centrală a marxismului a fost cea a comunității perfecte, menită să suprime înainte de toate „alienarea”, temă care vine de la Hegel și întreaga filosofie romantică germană.

Atracția exercitată de doctrina marxistă ține de o structură metaforică profundă, de ceea Alvin Gouldner numea odată „matricea paleo-simbolică” a acestei filosofii. Ceea ce Karl Popper sublinia atunci când vorbea despre tensiunea dintre dimensiunea profetică, aceea oraculară și aceea pozitivist-scientistă din inima marxismului. Marxismul exprimă revolta împotriva moralității burgheze. Ateismul se află chiar în inima acestui proiect care divinizează o umanitate definitiv emancipată. Religiile seculare sunt, simplu spus, anti-religii. Ele plasează salvarea umanității în această lume, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat și sub forma unei ordini sociale care urmează să fie inventată. Promisiunea universalistă a comunismului a alimentat timp de decenii fascinația pentru utopia socială, deci pentru soteriologia marxismului. Secolul scurt care tocmai s-a încheiat este o lungă istorie a deraierilor celor în permanentă căutare a comunității perfecte, a Zion-ului umanității.

Un alt punct pe care vreau să-l ating este problema misticii revoluției, a fraternității și a sfârșitului oricărei forme de injustiție. Care este chemarea comunismului? Cum ajunge comunismul să convingă? Nu cred că rezolvăm problema dacă afirmăm că el a fost ceva aberant. Comunismul trebuie discutat ca o formă de gândire, o formă mentală. Milioane și milioane de oameni nu pot toți să împărtășească o aberație. E cel mai simplu să spui „e o aberație, o demență” și cu asta am încheiat discuția. Comunismul a fost parte a spiritualității moderne a Occidentului, a tradiției acestuia din ultimele trei secole. Care este ideea-premisă a comunismului? Este lupta contra injustiției, egalitarismul, care se află ca alt mit fundamental în inima proiectului socialist. Comunismul este o utopie colectivist-egalitară, care a exercitat o fascinație pentru militantism, în special pentru intelectualii revoluționari. De ce au „căzut” atâția oameni la comunism? Secretul este, spunea Alexander Wat în discuția sa cu Czesław Miłosz, la fraternité. Deci liberté, egalité, însă cea mai importantă în triada respectivă este fraternitatea. Generații de intelectuali marxiști s-au grăbit să-și anihileze demnitatea și autonomia în această cursă apocaliptică pentru obținerea certitudinilor ultime. Întreaga tradiție a raționalismului sceptic occidental a fost sacrificată pe altarul unității în crez, sub impactul iluminării aduse de la Kremlin. Epoca rațiunii a culminat în universul înghețat al terorii raționalizate.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG