Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Sunt, în genere, de acord cu autorii care vorbesc despre ceaușism ca despre ceva mai mult decât o versiune de dictatură personalistă în stilul unor Idi Amin Dada, Rafael Trujillo ori Jean-Bédel Bokassa.

Au existat, desigur, elemente comune, precum pompa falsă, partidele de vânătoare, colecțiile de bijuterii și alte frânturi megalomanice greu, dacă nu imposibil de reconciliat cu principiile ascetice ale leninismului. Însă niciuna dintre acestea nu a sleit natura regimului Ceaușescu. Adevărul este că, urmând anti-hrușciovismul obstinat al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu a urmat o politică de respingere constantă a oricăror reforme autentice, o linie neo-stalinistă, un autarhism care a conținut elemente de nepotism, cleptocrație și corupție specifice „neotradiționalismului” brejnevist:

„[Ceaușismul] a fost mai degrabă expresia unui complex de politici economice și sociale care, luate laolaltă, au constituit o alternativă coerentă la strategiile de dezvoltare urmărite de alte regimuri ale socialismului de stat în Europa de Est” (The Political Economy of Romanian Socialism).

Începând cu sfârșitul anilor 1950 și evoluând într-o manieră convolută, adesea încurcată (ceea ce l-a și făcut din ce în ce mai autocentrat și închis în sine), autohtonismul românesc s-a dovedit a fi o strategie politică mai degrabă „conservatoare” (și aproape „reacționară”), menită să prezerve și stimuleze exact acele valori, simboluri și instituții puse în discuție de partizanii „socialismului cu față umană” (de la Imre Nagy și Alexander Dubček, la Mihail Gorbaciov).

În mod paradoxal, vreme de aproape cincisprezece ani, între 1964 și 1980, România s-a bucurat de simpatia guvernelor occidentale și a cercurilor democratic-socialiste și eurocomuniste deopotrivă. Apoi, în a doua parte a anilor ’80, Ceaușescu a devenit unul din cei mai vocali critici ai gorbaciovismului și campionul unei versiuni actualizate de stalinism militant.

Ba, mai mult, a părut în mod bizar preocupat să resusciteze catehismul bolșevic al lui Stalin din Problemele leninismului, chiar dacă tot el condamnase anterior invazia sovietică a Cehoslovaciei și păruse a încuraja „marxismul creativ” al anilor 1968–69, atunci când traducerile în română din Antonio Gramsci, Roger Garaudy, Georg Lukács, Herbert Marcuse și Louis Althusser erau autorizate.

În orice caz, după 1971, și chiar mai mult după greva minerilor din Valea Jiului din vara anului 1977, Ceaușescu a abandonat această orientare și s-a lansat într-o campanie de re-stalinizare radicală...

La sfârșitul anilor 1980, când Uniunea Sovietică lansa dramaticele reforme, Ceaușescu critica în termeni duri gorbaciovismul drept o foarte periculoasă „deviere de dreapta” în sânul lumii comuniste și proclama nevoia vitală de a reinstitui uniformitatea. A pus la îndoială supremația Moscovei, însă se opunea în mod visceral oricăror dubii cu privire la infailibilitatea totală a dogmei marxist-leniniste. Mai mult decât Erich Honecker, Miloš Jakeš sau Todor Jivkov, Ceaușescu a deplâns însuși impulsul de a regândi credo-ul marxist-leninist.

Același om, care în 1974 admisese uzura morală a noțiunii de dictatură a proletariatului și părea înclinat să favorizeze căutarea eurocomunistă a unui marxism alternativ, cerea acum consolidarea instituțiilor represive și denunța tranziția la pluralism drept restaurație capitalistă.

Într-adevăr, opunându-se ofensivei semi-menșevică și revizionistă a lui Gorbaciov, Nicolae Ceaușescu a dus la extrem logica a ceea ce se poate numi stalinism național. Această ostilitate profundă nu i-a trecut neobservată lui Gorbaciov, care a tratat cu dispreț ambițiile fanfaronice ale liderului român.

„Occidentul a încercat să-l folosească pe Ceaușescu ca pe un iritant al Moscovei, un fel de «cal troian» în cadrul lagărului socialist”, spunea la un moment dat fostul consilier de politică externă al lui Gorbaciov, Anatoli Cerniaev. „Însă așa cum am știut-o încă de pe atunci”, continua el, „aceste eforturi erau zadarnice. Gorbaciov a tratat manevrele «Führer-ului român» (cum îl numea, uneori, pe Ceaușescu) cu ironie și dispreț, și nu l-a considerat un factor în politica reală” (Cei șase ani ai mei cu Gorbaciov).

În universul mental al lui Iosif Vissarionovici Stalin, evreii erau asociați cu menșevicii, dar, și mai sedițios, cu opoziția intrapartinică dirijată în anii 1920 de Lev Troțki, Lev Kamenev și Grigori Zinoviev.

În vreme ce Stalin apăra interesele aparatului comunist, opoziționiștii erau prezentați ca aventurieri nesăbuiți lipsiți de angajamentul construcției „socialismului într-o singură țară”. În anii 1930, într-un faimos interviu cu agenția internațională de știri JTA (Jewish Telegraphic Agency), Stalin definea antisemitismul ca pe o formă recentă de canibalism. S-ar fi putut la fel de bine ca puternicele sentimente antisemite să fi prins contur în mintea sa mai ales după cel de-Al Doilea Război Mondial, în timpul campaniilor de afirmare a priorităților rusești în cultură și știință, și de restabilire a înregimentării ideologice complete.

Istoricul Timothy Snyder ne-a arătat că antisemitismul postbelic al stalinismului era strâns legat de afirmarea rușilor ca „bază sigură” a regimului după 1945. Punctul de pornire al acestui proces a fost, desigur, faimosul toast victorios al lui Stalin adresat „Marii națiuni ruse” imediat după sfârșitul războiului.

Cu toate acestea, așa cum subliniază același Snyder, „războiul pe teritoriul sovietic a fost purtat și câștigat în cea mai mare parte în Belarusul sovietic și Ucraina sovietică, și mai puțin în Rusia sovietică”. Dar „Rusia sovietică era mai puțin marcată de Holocaust decât Ucraina sovietică sau Belarusul sovietic, pur și simplu pentru că germanii au ajuns mai târziu și au putut ucide mai puțini evrei (aproximativ 60.000, sau 1 procent din Holocaust). În acest fel, de asemenea, Rusia sovietică a fost mai departe de experiența războiului”. În acțiunea de izolare a „națiunii ruse și, desigur, a tuturor celorlalte națiuni, de infecția culturală... una dintre cele mai periculoase molime intelectuale ar fi interpretările asupra războiului care difereau de cea proprie a lui Stalin” (Tărâmul morții).

Tragedia evreilor în Uniunea Sovietică „nu putea fi cuprinsă în experiența sovietică și reprezenta astfel o amenințare la adresa procesului sovietic de fabricare postbelică a mitului. Aproximativ 5.7 milioane de civili evrei au fost uciși de către germani și români, din care cam 2.6 milioane erau cetățeni sovietici la momentul 1941. Aceasta nu a însemnat, în termeni absoluți, doar faptul că mai mulți civili evrei au fost omorâți comparativ cu membrii oricărei alte naționalități sovietice. A însemnat, de asemenea, că mai mult de jumătate din acest dezastru s-a petrecut dincolo de granițele postbelice ale Uniunii Sovietice. Dintr-o perspectivă stalinistă, chiar și experiența uciderii în masă a unei anumite populații constituia un exemplu îngrijorător de expunere la lumea din exterior. Tocmai pentru că exterminarea a reprezentat o soartă comună evreilor de peste granițe, reamintirea ei nu putea fi redusă la aceea a unui element din Marele Război Patriotic”. (Ibidem, 335)

Rezultatul noului mit fondator al Uniunii Sovietice a lui Stalin a avut un impact de rău augur asupra memoriei și rolului evreilor în noua comunitate politică: „Uciderea evreilor nu a constituit doar o memorie indezirabilă în sine și de la sine; ea a evocat și alte memorii indezirabile. Trebuia să fie uitată” (Ibidem, 345). În aceste condiții, evreii sovietici au devenit rapid dușmani „deghizați în cetățeni sovietici” (Sheila Fitzpatrick, Tear Off the Masks!).

Ideologul-șef Andrei Jdanov a jucat un rol major în campanie, incluzând aici celebrele rezoluții ale Comitetului Central privind revistele literare, filosofia și muzica. Inițial un suporter al formării statului Israel, Stalin a căpătat puternice îndoieli cu privire la presupusa „loialitate divizată” a cetățenilor sovietici evrei față de patria lor.

Membri ai Comitetului Antifascist Evreiesc (o armă a propagandei sovietice în timpul războiului) au fost arestați sub acuzațiile halucinante de a fi conspirat pentru dezmembrarea Uniunii Sovietice și crearea „unui stat iudaic în Crimeea”. Printre victimele acestei vânători antisemite de vrăjitoare au fost mari poeți de limbă idiș (printre ei Peretz Markish și David Bergelson), vechi intelectuali bolșevici, un fost membru al Comitetului Central și ministru-adjunct al afacerilor externe, Solomon Lozovski, și academiciana Lina Stern, un doctor fiziolog remarcabil care venise în URSS din Germania nazistă, ca refugiat politic.

Acuzații, incluzându-l pe Lozovski, au refuzat să mărturisească vina. Cu doar câteva excepții—cei recrutați printre informatorii poliției politice, aceștia au fost condamnați la moarte și executați în vara anului 1952 (Lina Stern a constituit excepția, probabil din pricina prestigiului ei printre comuniștii germani).

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG