Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Stânga a fost mereu marginală și subdezvoltată în România, în special din pricina modernizării lente și a apariției tardive a unui proletariat industrial urban activ. Absența unei baze sociale robuste și dinamice nu a paralizat și nici n-a inhibat pe veci mișcările stângiste.

Ambiția de a schimba realitatea socială a fost la fel de pasionată și mistuitoare pentru radicalii României ca pentru stângiștii bulgari sau maghiari. Atunci când Lev Davidovici Troțki a vizitat România în 1912–1913 pentru a acoperi războaiele balcanice, s-a simțit el însuși înconjurat de adevărați frați de cruce.

Cultura politică a stângii locale a inclus tensiunea între cei care doreau occidentalizarea și avocații unui drum „special” românesc către modernitate, care a ocolit capitalismul. În acest sens, rolul basarabean în constituirea și dezvoltarea radicalismului de stânga românesc nu poate fi nicicând subliniat îndeajuns.

Basarabia, cea mai estică regiune a Moldovei, fusese anexată de Rusia din 1812 și până în 1918. Atunci când Revoluția bolșevică le-a permis națiunilor subjugate ale Imperiului țarist dreptul la autodeterminare, provincia a devenit parte a Regatului României. Radicalii basarabeni au absorbit mitologia revoluției totale, marcă a rupturii bolșevice cu statu-quo-ul. Tot ei au introdus dimensiunea social-utopică în cultura politică națională, una în mod tradițional mai puțin predispusă la experimente.

Elemente slavofile, narodnice importate din Rusia au influențat direct ideea rolului misionar predestinat al intelighenției naționale în varianta de populism românesc a lui Constantin Stere—poporanismul, un termen derivat din cuvântul românesc „popor”. Cea mai importantă tribună a idealurilor și ideilor populiste (poporaniste) a fost revista culturală Viața Românească, în paginile căreia contrastau stângiștii presupusa puritate a agrarianismului românesc și civilizația capitalistă coruptă originată în Vest.

Într-o societate agrară înapoiată precum România acelor timpuri, suferind de pe urma șocului modernizării, cei mai mulți intelectuali au părut mai interesați să vorbească în numele naționalismului decât în cel al luptei de clasă.

Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România s-a format în 1893. În 1899, în orice caz, o largă facțiune a acestei formațiuni politice a trecut de partea puternicului Partid Liberal. Un eveniment rămas în istorie drept „trădarea generoșilor”, și care avea să submineze șansele mișcării socialiste până la renașterea din februarie 1910 ca Partid Social-Democrat.

Această mișcare socialistă timpurie a fost, în orice caz, mai mult un club intelectual decât o alcătuire organică de la bază, iar slăbiciunea sa a reflectat compoziția socială a națiunii. Ceea ce s-a petrecut, de fapt, a fost că socialiștii români militau pentru o clasă practic inexistentă, așa cum a arătat chiar Constantin Stere.

Spus pe scurt, varianta timpurie de socialism românesc a fost în cea mai mare parte un produs de import. Într-adevăr, cuvântul „socialism” nici nu era cunoscut în România atunci când sclipitorul gânditor marxist Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855–1920) ajungea în țară ca refugiat. Născut Solomon Katz într-un sat din regiunea Ekaterinoslav a Ucrainei, Gherea îi scria lui Karl Kautsky în 1894. Avea să devină el însuși părintele fondator al socialismului românesc.

Mai târziu, sub Nicolae Ceaușescu, s-au conturat mai multe tentative de a demonstra continuitățile dintre tradiția socialistă a României și mișcarea comunistă. În realitate, socialismul, așa cum se dezvoltase el sub influența teoretică a lui Dobrogeanu-Gherea, a presupus recunoașterea nevoii de a urmări mijloace legale pentru atingerea obiectivelor economice și politice ale emancipării clasei muncitoare. Ambiția socialiștilor români nu a fost de a răsturna sistemul, ci, mai degrabă, de a dezvolta un puternic partid politic muncitoresc care să participe la viața politică a țării.

Pe termen lung, desigur, scopul era construirea societății socialiste, însă și acesta a rămas un obiectiv nebulos. Inițiativele socialiste vizau mai întâi îmbunătățirea condițiilor și educației proletariatului, emanciparea femeilor și drepturile minorităților. Abia la urmă, după ce toate acestea vor fi fost obținute, se putea vorbi și de o completă ruptură sistemică.

Umanismul bolșevic a fost prin definiție practic, depinzând de succesul cauzei. Existența individului și-a păstrat importanța în lume în măsura în care a contribuit la construcția adulatei utopii sociale. În acest univers definit ideologic, singurul agent capabil de a o împlini și drept urmare de a pune capăt istoriei prin aducerea umanității pe tărâmul făgăduit al societății fără clase, a fost partidul.

Două declarații ale lui Iuri Piatakov (1890–1937), unul dintre favoriții lui Lenin din tânăra generație a vechii gărzi bolșevice, a deslușit această identificare cosmică, sau mistică, cu partidul, în cei mai dramatici termeni: „Pentru a deveni una cu acest măreț Partid el s-ar contopi cu acesta, și-ar abandona personalitatea, așa încât n-ar mai rămâne nicio particulă în el care să nu fie una cu Partidul, care să nu-i aparțină” (citat în Michael Burleigh, Sacred Causes).

Fostul secretar al Comitetului Central (în 1918) adăuga: „Da, voi crede că e negru ceva pe care l-am simțit și considerat a fi alb pe când eram în afara partidului, în afara armonizării cu el nu există viață pentru mine” (citat în Andrzej Walicki, Marxism and the Leap to the Kingdom of Freedom). Sau, în argoul marxist, partidul era mediul prin care individul și-a eliminat dualitatea dintre sine și ființa socială reificată. Bolșevicii erau vestitorii începutului adevăratei istorii.

Absolutismul ideologic, idolatrizarea scopului ultim, suspendarea voluntară a facultăților critice și cultul liniei de partid ca expresie perfectă a voinței generale au fost încastrate în proiectul bolșevic originar. Subordonarea criteriilor morale convenționale scopului ultim al obținerii unei societăți fără clase a fost principala problemă a leninismului. A împărtășit cu marxismul ceea ce Steven Lukes numea „viziunea emancipată a unei lumi în care principiile care protejează ființele umane una de cealaltă nu vor mai fi de trebuință”.

Una dintre cele mai bune descrieri ale gândirii comuniste poate fi găsită în mărturia lui Lev Kopelev, modelul personajului Rubin al lui Aleksandr Soljenițîn, din Primul cerc: „Am crezut împreună cu restul generației mele că scopurile scuză mijloacele. Marele nostru țel a fost triumful universal al comunismului și, de dragul acelui țel, totul era permis—să furi, să minți, să distrugi sute de mii și chiar milioane de oameni, toți aceia care ne îngreunau munca sau care o puteau împiedica, toată lumea care ne-a stat în cale. Și a ezita sau a te îndoi legat de toate astea însemna să capitulezi în fața «mofturilor intelectuale» și «liberalismului stupid», atributele oamenilor care «nu pot vedea pădurea din cauza copacilor»” (On the Moral Blindness of Communism).

Filosoful politic Steven Lukes a avut prin urmare dreptate să insiste asupra matricei structural-generatoare ideologice și emoționale a comunismului care a făcut posibile crimele sale împotriva umanității: „Meteahna în cauză provocând orbire morală la o scară gigantică a fost congenitală”.

Același lucru este subliniat de către romancierul Martin Amis, pentru care Lenin „a fost un afazic moral, un autist moral” (Koba the Dread). Odată ajuns la putere, Lenin „s-a apucat să plaseze în totalitate Istoria pe un ecartament feroviar lărgit, de unde va fi fost tractată de locomotivele proiectului revoluționar” (Modernism and Fascism).

Magia s-a evaporat odată ce liderul istoric a încetat să mai fie depozitarul adevărului absolut. Aceasta face ca atacurile violente ale lui Hrușciov împotriva lui Stalin cu prilejul celui de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), din 25 februarie 1956, să fie de extremă importanță (după cum a admis-o și Mihail Gorbaciov în conversația sa cu fostul ideolog al Primăverii de la Praga, Zdeněk Mlynář).

În același timp, a fost tocmai impersonalismul carismatic, așa cum arăta și Ken Jowitt, cel care a furnizat antidotul deznădejdii în momentul în care Hrușciov a devoalat crimele lui Stalin. Această trăsătură, într-adevăr, a diferențiat fundamental bolșevismul de nazism: „Liderul este carismatic în nazism; programul și (posibil) liderul sunt carismatice în leninism” (Noua dezordine mondială).

Scopul ultim al lui Lenin a fost eliminarea (extincția) politicii prin triumful partidului ca încarnare a unei voințe generale excluzive, chiar exterministe...

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG