Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

În contextul convingerii de tip monahal, recunoașterea failibilității a fost începutul sfârșitului pentru orice fundamentalism ideologic.

Totuși, în vremurile „eroice”, precum Comunismul de Război și „construirea socialismului”, unitatea dintre partid și vozhd (lider) a fost, nu mai puțin decât teroarea, esențială pentru supraviețuirea sistemului. Homo Sovieticus a fost mai mult decât invenție propagandistică.

În discursul său de acceptare a premiului Hannah Arendt din 2000, decernat în comun de orașul Bremen, Fundația Heinrich Böll și Asociația Hannah Arendt, Elena Bonner declara: „Una dintre concluziile fundamentale ale gânditoarei Hannah Arendt s-a referit la faptul că «totalitatea terorii este garantată de suportul maselor». Este în consonanță cu un comentariu ulterior al lui Saharov: Sloganul «Poporul și Partidul sunt una», pictat pe fiecare a cincea clădire, nu reprezintă doar vorbe goale” (The Remains of Totalitarianism).

Acesta este, într-adevăr, sensul: interiorizarea formelor de gândire leniniste de către milioane de cetățeni ai lumii sovietizate și disponibilitatea lor de a accepta colectivismul paternalist ca formă de viață preferabilă experiențelor riscante sau orientate spre libertate.

În opinia mea, principalul clivaj în cultura politică rusă de azi este între moștenirea leninistă și aspirațiile democratice sau practicile asociate cu Andrei Saharov și mișcarea drepturilor omului din Rusia. Pentru a o cita din nou pe Elena Bonner, „În preambulul proiectului său al unei Constituții sovietice, Saharov a scris: «Țelul oamenilor din URSS și al guvernului este o viață fericită plină de sens, libertate materială și spirituală, bunăstare și pace». Dar în deceniile de după Saharov, populației Rusiei nu i-a sporit fericirea, deși el a făcut tot ce era omenește posibil pentru a așeza țara pe calea ce va fi dus către acest țel. Și chiar el însuși a trăit o viață bună și fericită” (The Remains of Totalitarianism).

Ca doctrină politică (sau probabil credință politică), bolșevismul a fost o sinteză între iacobinismul radical sau blanquism (elitism, domnia minorității distinsă drept „dictatura proletariatului”, exaltarea avangardei eroice), „Nechaevismul” rus nemărturisit (o mentalitate radical-conspirativă) și componentele autoritar-voluntariste ale marxismului.

Bolșevismul a accentuat omnipotența organizației revoluționare și a hrănit disprețul pentru ceea ce Hannah Arendt numea cândva „micile adevăruri factuale”—așa cum sunt atacurile aprige ale lui Lenin și Troțki la adresa „renegatului” teoretician social-democrat, Karl Kautsky, cel care îndrăznise să pună sub semnul întrebării repudierea bolșevică a libertăților „formale” în numele protejării „dictaturii proletariatului”, fără a mai pune la socoteală că Lenin a împrumutat de la Kautsky teoria „injecției de conștiință”.

Lenin, spre deosebire de Marx, a considerat că elementul organizațional este fundamental pentru succesul acțiunii revoluționare. Pentru Marx, conștiința de clasă era un rezultat organic al dezvoltării politice și ideologice a proletariatului (mă gândesc aici, spre exemplu, la teza lui Engels despre „proletariatul german ca moștenitor al filosofiei clasice germane”, sau la afirmația tânărului Marx privind relația dialectică, deci mutual condiționată, dintre „critica armelor” și „armele criticii” pe drumul spre depășirea/anularea/realizarea filosofiei—Aufhebung.

Intelectualii revoluționari erau cei care formulau doctrina, însă proletarii nu erau priviți ca o masă amorfă în care un grup de autodesemnați „dascăli” aveau misiunea de a injecta conștiința „adevărului istoric”.

Marx nu a propus partidul unic drept instituție totală și nu a văzut militantismul fanatic drept o condiție sine qua non a eficienței politice. Marx nu a conceptualizat o sectă revoluționară care să-și derive puterea, „nu din multitudine, ci dintr-un mic număr de convertiți entuziaști al căror zel și intoleranță îl fac pe fiecare dintre ei egalul a o sută de indiferentiști” (John Maynard Keynes, citat de Emilio Gentile în The Sacralization of Politics in Fascist Italy).

Mai degrabă, Lenin a creat o organizație în care „intelectuali dezrădăcinați și muncitori de ocazie ar fi botezați ca avangardă proletară”. Accentul pus de Marx pe emanciparea umană ca absorbție conștientă a societății de către individ și echivalarea lui a antagonismelor sociale cu conflictul de clasă l-au făcut să susțină eliminarea intermediarelor (legi, instituții, etc.) care reglează relația dintre societatea civilă și stat.

Prin urmare, așa cum splendid a argumentat Leszek Kołakowski, „dacă libertatea este echivalentul unității sociale, atunci cu cât există mai multă unitate, cu atât mai multă libertate. ...Conceptul libertății negative presupune o societate a conflictului. Dacă ea este același lucru cu o societate împărțită în clase, și dacă o societate împărțită în clase este una a proprietății private, atunci nu există nimic greșit în ideea că actul de violență care abolește proprietatea privată distruge în același timp nevoia de libertate negativă, libertatea noastră tout court. Și astfel, Prometeu se trezește din visul lui de putere” (Principalele curente ale marxismului).

Atunci când Stalin a decis să mute sediul Cominformului din problematicul Belgrad în obedientul București, lumea știa foarte puțin despre partidul lui Gheorghiu-Dej și al Anei Pauker, în pofida istoriei sale tragice și implicit fascinante.

Fondat în 1921, Partidul Comunist Român a ieșit din ilegalitate în 1944 cu un număr redus de membri; și totuși, a reușit după 1945, printr-o viclenie, mobilizare și manipulare „protejate” de Armata Roșie, să ajungă un partid hegemonic, eliminându-și și emasculând încet, dar sigur, rivalii politici.

România, toamna lui 1940. Ion Antonescu, șeful statului, alături de ambasadorul nazist și Horia Sima, șeful Gărzii de Fier
România, toamna lui 1940. Ion Antonescu, șeful statului, alături de ambasadorul nazist și Horia Sima, șeful Gărzii de Fier

Lovitura de stat de la 23 august 1944 a înlăturat dictatura filonazistă a Mareșalului Ion Antonescu și a adus România pe orbita coaliției antifasciste. Era o vreme a competiției acerbe între facțiunile din PCR, explicată de ipoteza tricentrică pe care am dezvoltat-o de-a lungul carierei mele de istoric al comunismului.

Ceea ce-a separat aceste facțiuni a fost nu doar experiența lor diferită a războiului (unii îl trăiseră din URSS, alții în ascunzători clandestine, și alții în închisori și lagăre), ci și existența unor relații profunde (inclusiv personale) cu Moscova și cu sforarii Secției Internaționale a PCUS. Chiar și așa, n-au existat dezacorduri strategice semnificative în sânul conducerii PCR cu privire la nevoia de a împinge transformările „burghezo-democratice” în direcția unei „revoluții socialiste”.

Pentru Gheorghiu-Dej, Pauker, Bodnăraș, Luca și chiar Pătrășcanu, stalinizarea României a părut o sarcină urgentă, iar deosebirile dintre ei au fost la început doar de nuanță. Ofensiva Armatei Roșii asupra liniei Iași-Chișinău în primăvara anului 1944 a dat un imbold activităților forțelor anti-germane din România. Brusc, partidele tradiționale (istorice) au realizat că PCR-ul era un potențial partener relevant în orice viitoare coaliție.

Lucrețiu Pătrășcanu, singurul lider comunist pe care „politicienii burghezi” îl identificau ca figură politică, reprezenta PCR-ul în negocierile derulate în primăvara și vara lui 1944. Între timp, triumviratul post-Foriș—Pîrvulescu, Rangheț și Bodnăraș—domina conducerea partidului. Bodnăraș fusese instrumental în organizarea unităților secrete paramilitare, care aveau să joace un rol important după lovitura împotriva lui Antonescu.

Ca urmare a acestui episod care a basculat loialitatea României dinspre Axă înspre Aliați, a fost stabilită o coaliție de guvernare a partidelor Național-Țărănesc, Național Liberal, Social-Democrat și Comunist. Până la acel moment însă, armatele sovietice erau deja în România, la doar câteva zile distanță de București. Lovitura de stat a permis democrației românești să renască pentru scurtă vreme și a prevenit impunerea imediată de către ruși și adepții lor români a unui regim stalinist pe model bulgăresc.

La sfârșitul lunii august, atunci când trupele Armatei Roșii au ajuns la București, ele au fost întâmpinate cu uralele demonstrațiilor puse la cale de comuniști. Printre cei care au salutat sosirea „eliberatoarei” armate sovietice se aflau și Gheorghe Apostol și Nicolae Ceaușescu, lider al unei de-acum intrate în legalitate Uniuni a Tineretului Comunist și proaspăt întors din lagărul de la Târgu-Jiu.

Conducerea PCR în anul 1939, primul din dreapta în rândul de mijloc Nicolae Ceaușescu
Conducerea PCR în anul 1939, primul din dreapta în rândul de mijloc Nicolae Ceaușescu

Prezența sovieticilor pe teritoriul României a permis în mod natural PCR-ului să câștige preponderență politică în coaliția de guvernare, ceva ce n-ar fi reușit pe cont propriu. Lucrețiu Pătrășcanu a devenit ministru de stat, egal în rang cu principalele figuri ale partidelor politice tradiționale. Curând după aceea, liderii comuniști au preluat portofolii ministeriale esențiale: Pătrășcanu justiția, Gheorghiu-Dej transporturile, și așa mai departe.

Beneficiind de efectul „vagonului cu orchestră” (bandwagon effect) și exploatând cu iscusință retorica antifascistă, comuniștii români au dorit să-și extindă baza populară și să slăbească influența și autoritatea adversarilor politici, în special cea a Partidului Național-Țărănesc, condus de veteranii Iuliu Maniu și Ion Mihalache. Ei au devenit campionii continuării războiului împotriva Germaniei naziste, eliberării Nordului Transilvaniei și cooperării militare cu Armata Roșie până la victoria finală.

„Totul pentru front, totul pentru victorie” a fost sloganul predilect al partidului. Erau organizate adunări de masă întru susținerea denazificării țării, ceea ce pentru comuniști a coincis cu atacuri directe asupra partidelor istorice, acuzate că ar sabota efortul de război. Așa se face că Partidul Comunist Român a pretins a fi nu doar partidul rezistenței eroice anti-naziste, ci și principalul garant al rupturii țării cu trecutul fascist...

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG