Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Atunci când Stalin a decis să mute sediul Cominformului din problematicul Belgrad în obedientul București, lumea știa foarte puțin despre partidul lui Gheorghiu-Dej și al Anei Pauker, în pofida istoriei sale tragice și implicit fascinante.

Fondat în 1921, Partidul Comunist Român a ieșit din ilegalitate în 1944 cu un număr redus de membri; și totuși, a reușit după 1945, printr-o viclenie, mobilizare și manipulare „protejate” de Armata Roșie, să ajungă un partid hegemonic, eliminându-și și emasculând încet, dar sigur, rivalii politici.

România, toamna lui 1940. Ion Antonescu, șeful statului, alături de ambasadorul nazist și Horia Sima, șeful Gărzii de Fier
România, toamna lui 1940. Ion Antonescu, șeful statului, alături de ambasadorul nazist și Horia Sima, șeful Gărzii de Fier

Lovitura de stat de la 23 august 1944 a înlăturat dictatura filonazistă a Mareșalului Ion Antonescu și a adus România pe orbita coaliției antifasciste. Era o vreme a competiției acerbe între facțiunile din PCR, explicată de ipoteza tricentrică pe care am dezvoltat-o de-a lungul carierei mele de istoric al comunismului.

Ceea ce-a separat aceste facțiuni a fost nu doar experiența lor diferită a războiului (unii îl trăiseră din URSS, alții în ascunzători clandestine, și alții în închisori și lagăre), ci și existența unor relații profunde (inclusiv personale) cu Moscova și cu sforarii Secției Internaționale a PCUS. Chiar și așa, n-au existat dezacorduri strategice semnificative în sânul conducerii PCR cu privire la nevoia de a împinge transformările „burghezo-democratice” în direcția unei „revoluții socialiste”.

Pentru Gheorghiu-Dej, Pauker, Bodnăraș, Luca și chiar Pătrășcanu, stalinizarea României a părut o sarcină urgentă, iar deosebirile dintre ei au fost la început doar de nuanță. Ofensiva Armatei Roșii asupra liniei Iași-Chișinău în primăvara anului 1944 a dat un imbold activităților forțelor anti-germane din România. Brusc, partidele tradiționale (istorice) au realizat că PCR-ul era un potențial partener relevant în orice viitoare coaliție.

Lucrețiu Pătrășcanu, singurul lider comunist pe care „politicienii burghezi” îl identificau ca figură politică, reprezenta PCR-ul în negocierile derulate în primăvara și vara lui 1944. Între timp, triumviratul post-Foriș—Pîrvulescu, Rangheț și Bodnăraș—domina conducerea partidului. Bodnăraș fusese instrumental în organizarea unităților secrete paramilitare, care aveau să joace un rol important după lovitura împotriva lui Antonescu.

Ca urmare a acestui episod care a basculat loialitatea României dinspre Axă înspre Aliați, a fost stabilită o coaliție de guvernare a partidelor Național-Țărănesc, Național Liberal, Social-Democrat și Comunist. Până la acel moment însă, armatele sovietice erau deja în România, la doar câteva zile distanță de București. Lovitura de stat a permis democrației românești să renască pentru scurtă vreme și a prevenit impunerea imediată de către ruși și adepții lor români a unui regim stalinist pe model bulgăresc.

La sfârșitul lunii august, atunci când trupele Armatei Roșii au ajuns la București, ele au fost întâmpinate cu uralele demonstrațiilor puse la cale de comuniști. Printre cei care au salutat sosirea „eliberatoarei” armate sovietice se aflau și Gheorghe Apostol și Nicolae Ceaușescu, lider al unei de-acum intrate în legalitate Uniuni a Tineretului Comunist și proaspăt întors din lagărul de la Târgu-Jiu.

Conducerea PCR în anul 1939, primul din dreapta în rândul de mijloc Nicolae Ceaușescu
Conducerea PCR în anul 1939, primul din dreapta în rândul de mijloc Nicolae Ceaușescu

Prezența sovieticilor pe teritoriul României a permis în mod natural PCR-ului să câștige preponderență politică în coaliția de guvernare, ceva ce n-ar fi reușit pe cont propriu. Lucrețiu Pătrășcanu a devenit ministru de stat, egal în rang cu principalele figuri ale partidelor politice tradiționale. Curând după aceea, liderii comuniști au preluat portofolii ministeriale esențiale: Pătrășcanu justiția, Gheorghiu-Dej transporturile, și așa mai departe.

Beneficiind de efectul „vagonului cu orchestră” (bandwagon effect) și exploatând cu iscusință retorica antifascistă, comuniștii români au dorit să-și extindă baza populară și să slăbească influența și autoritatea adversarilor politici, în special cea a Partidului Național-Țărănesc, condus de veteranii Iuliu Maniu și Ion Mihalache. Ei au devenit campionii continuării războiului împotriva Germaniei naziste, eliberării Nordului Transilvaniei și cooperării militare cu Armata Roșie până la victoria finală.

„Totul pentru front, totul pentru victorie” a fost sloganul predilect al partidului. Erau organizate adunări de masă întru susținerea denazificării țării, ceea ce pentru comuniști a coincis cu atacuri directe asupra partidelor istorice, acuzate că ar sabota efortul de război. Așa se face că Partidul Comunist Român a pretins a fi nu doar partidul rezistenței eroice anti-naziste, ci și principalul garant al rupturii țării cu trecutul fascist...

Stânga a fost mereu marginală și subdezvoltată în România, în special din pricina modernizării lente și a apariției tardive a unui proletariat industrial urban activ. Absența unei baze sociale robuste și dinamice nu a paralizat și nici n-a inhibat pe veci mișcările stângiste.

Ambiția de a schimba realitatea socială a fost la fel de pasionată și mistuitoare pentru radicalii României ca pentru stângiștii bulgari sau maghiari. Atunci când Lev Davidovici Troțki a vizitat România în 1912–1913 pentru a acoperi războaiele balcanice, s-a simțit el însuși înconjurat de adevărați frați de cruce.

Cultura politică a stângii locale a inclus tensiunea între cei care doreau occidentalizarea și avocații unui drum „special” românesc către modernitate, care a ocolit capitalismul. În acest sens, rolul basarabean în constituirea și dezvoltarea radicalismului de stânga românesc nu poate fi nicicând subliniat îndeajuns.

Basarabia, cea mai estică regiune a Moldovei, fusese anexată de Rusia din 1812 și până în 1918. Atunci când Revoluția bolșevică le-a permis națiunilor subjugate ale Imperiului țarist dreptul la autodeterminare, provincia a devenit parte a Regatului României. Radicalii basarabeni au absorbit mitologia revoluției totale, marcă a rupturii bolșevice cu statu-quo-ul. Tot ei au introdus dimensiunea social-utopică în cultura politică națională, una în mod tradițional mai puțin predispusă la experimente.

Elemente slavofile, narodnice importate din Rusia au influențat direct ideea rolului misionar predestinat al intelighenției naționale în varianta de populism românesc a lui Constantin Stere—poporanismul, un termen derivat din cuvântul românesc „popor”. Cea mai importantă tribună a idealurilor și ideilor populiste (poporaniste) a fost revista culturală Viața Românească, în paginile căreia contrastau stângiștii presupusa puritate a agrarianismului românesc și civilizația capitalistă coruptă originată în Vest.

Într-o societate agrară înapoiată precum România acelor timpuri, suferind de pe urma șocului modernizării, cei mai mulți intelectuali au părut mai interesați să vorbească în numele naționalismului decât în cel al luptei de clasă.

Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România s-a format în 1893. În 1899, în orice caz, o largă facțiune a acestei formațiuni politice a trecut de partea puternicului Partid Liberal. Un eveniment rămas în istorie drept „trădarea generoșilor”, și care avea să submineze șansele mișcării socialiste până la renașterea din februarie 1910 ca Partid Social-Democrat.

Această mișcare socialistă timpurie a fost, în orice caz, mai mult un club intelectual decât o alcătuire organică de la bază, iar slăbiciunea sa a reflectat compoziția socială a națiunii. Ceea ce s-a petrecut, de fapt, a fost că socialiștii români militau pentru o clasă practic inexistentă, așa cum a arătat chiar Constantin Stere.

Spus pe scurt, varianta timpurie de socialism românesc a fost în cea mai mare parte un produs de import. Într-adevăr, cuvântul „socialism” nici nu era cunoscut în România atunci când sclipitorul gânditor marxist Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855–1920) ajungea în țară ca refugiat. Născut Solomon Katz într-un sat din regiunea Ekaterinoslav a Ucrainei, Gherea îi scria lui Karl Kautsky în 1894. Avea să devină el însuși părintele fondator al socialismului românesc.

Mai târziu, sub Nicolae Ceaușescu, s-au conturat mai multe tentative de a demonstra continuitățile dintre tradiția socialistă a României și mișcarea comunistă. În realitate, socialismul, așa cum se dezvoltase el sub influența teoretică a lui Dobrogeanu-Gherea, a presupus recunoașterea nevoii de a urmări mijloace legale pentru atingerea obiectivelor economice și politice ale emancipării clasei muncitoare. Ambiția socialiștilor români nu a fost de a răsturna sistemul, ci, mai degrabă, de a dezvolta un puternic partid politic muncitoresc care să participe la viața politică a țării.

Pe termen lung, desigur, scopul era construirea societății socialiste, însă și acesta a rămas un obiectiv nebulos. Inițiativele socialiste vizau mai întâi îmbunătățirea condițiilor și educației proletariatului, emanciparea femeilor și drepturile minorităților. Abia la urmă, după ce toate acestea vor fi fost obținute, se putea vorbi și de o completă ruptură sistemică.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG