Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Hegel spunea cândva că problema istoriei este istoria problemei. Istoria intelectuală nu poate fi separată de abordările sociologice și psihologice. Mai ales în câmpul studiilor despre comunism, biografiile, interviurile și memoriile contează tot atât de mult cât documentele oficiale, fie ele publicate sau nu.

Evident însă, nicio memorie nu este infailibilă, iar acest lucru este adevărat mai ales în legătură cu oamenii ale căror vieți au fost marcate pe de-a-ntregul de reprimarea și negarea celor mai umane sentimente. Supraviețuirea sau succesul elitelor comuniste nu au fost rezultatul devotamentului lor față de adevăr sau onestitate.

Chiar și cei care se căiesc în postcomunism sunt încă interesați de prezentarea trecutului lor ca mai puțin deplorabil decât al foștilor lor complici și asociați. De aceea, o istorie politică a comunismului românesc trebuie să meargă dincolo de simpla descriere a etapelor ascensiunii și decăderii acestui partid-mișcare și să înțeleagă motivele din spatele unor fenomene precum procesul și execuția lui Lucrețiu Pătrășcanu din 1954, jocurile de putere dintre „nucleul din închisoare” al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și „moscoviții” Ana Pauker și Vasile Luca, rolul lui Stalin în ascensiunea lui Dej și, nu mai puțin important, în izolarea Anei Pauker în sânul elitei partidului, ascensiunea ulterioară a lui Ceaușescu, tentativele de „de-stalinizare” ale acestuia și, în cele din urmă, opțiunile sale suicidare care au dus la fatalul experiment numit socialism dinastic.

Comunismul românesc nu e mai puțin reprezentativ pentru radicalismul de stânga leninist al secolului XX decât, să spunem, varietățile iugoslavă, cehoslovacă sau maghiară, și, prin urmare, este nevoie de analiza nepărtinitoare pe care o merită.

Cum poate înțelege cineva atașamentul lui Ion Iliescu la valorile și idealurile comuniste ale tinereții fără a ști din ce anume erau făcute acele idealuri și de ce atât de mulți oameni le-au găsit atrăgătoare? O istorie politică nu trebuie să ignore prețul plătit de români pentru experimentul utopic comunist.

Gulagul românesc a fost o realitate vastă și terifiantă, în care proiectul Canalului Dunăre–Marea Neagră inițiat de Gheorghiu-Dej a funcționat ca un mare lagăr de concentrare menit să distrugă elitele politice și culturale și să imortalizeze triumful clasei muncitoare asupra detestatei burghezii. Întrerupt după moartea lui Stalin, proiectul Canalului a fost reluat și completat sub Ceaușescu, un simbol al nestinsei dorințe de glorie și o dovadă a continuității la nivelul obsesiilor staliniste românești.

Un alt înfiorător exemplu a fost cumplitul experiment de la Pitești împotriva demnității umane. Aici, studenții închiși au fost obligați să execute forme diabolice de „reeducare reciprocă”, servind simultan drept victime și torționari, iar cei care au refuzat să participe la aceste monstruoase ritualuri sadice destinate creării Omului Nou și-au pierdut mințile și au fost în cele din urmă exterminați fizic.

Altfel spus, pentru a-și vedea transformate în realitate planurile leniniste, comuniștii români au acționat fără milă: penitenciare precum cele de la Sighet, Jilava, Gherla, Aiud sau Poarta Albă depun mărturie pentru amploarea terorii. Aceste orori au reprezentat, în orice caz, doar dimensiunea structurală a experimentului stalinist din România.

Ideologia, teroarea, cinismul ofensat și conformismul birocratic au fost principalii piloni care au garantat instaurarea și consolidarea regimurilor leniniste în Europa Centrală și de Est...

Sunt, în genere, de acord cu autorii care vorbesc despre ceaușism ca despre ceva mai mult decât o versiune de dictatură personalistă în stilul unor Idi Amin Dada, Rafael Trujillo ori Jean-Bédel Bokassa.

Au existat, desigur, elemente comune, precum pompa falsă, partidele de vânătoare, colecțiile de bijuterii și alte frânturi megalomanice greu, dacă nu imposibil de reconciliat cu principiile ascetice ale leninismului. Însă niciuna dintre acestea nu a sleit natura regimului Ceaușescu. Adevărul este că, urmând anti-hrușciovismul obstinat al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu a urmat o politică de respingere constantă a oricăror reforme autentice, o linie neo-stalinistă, un autarhism care a conținut elemente de nepotism, cleptocrație și corupție specifice „neotradiționalismului” brejnevist:

„[Ceaușismul] a fost mai degrabă expresia unui complex de politici economice și sociale care, luate laolaltă, au constituit o alternativă coerentă la strategiile de dezvoltare urmărite de alte regimuri ale socialismului de stat în Europa de Est” (The Political Economy of Romanian Socialism).

Începând cu sfârșitul anilor 1950 și evoluând într-o manieră convolută, adesea încurcată (ceea ce l-a și făcut din ce în ce mai autocentrat și închis în sine), autohtonismul românesc s-a dovedit a fi o strategie politică mai degrabă „conservatoare” (și aproape „reacționară”), menită să prezerve și stimuleze exact acele valori, simboluri și instituții puse în discuție de partizanii „socialismului cu față umană” (de la Imre Nagy și Alexander Dubček, la Mihail Gorbaciov).

În mod paradoxal, vreme de aproape cincisprezece ani, între 1964 și 1980, România s-a bucurat de simpatia guvernelor occidentale și a cercurilor democratic-socialiste și eurocomuniste deopotrivă. Apoi, în a doua parte a anilor ’80, Ceaușescu a devenit unul din cei mai vocali critici ai gorbaciovismului și campionul unei versiuni actualizate de stalinism militant.

Ba, mai mult, a părut în mod bizar preocupat să resusciteze catehismul bolșevic al lui Stalin din Problemele leninismului, chiar dacă tot el condamnase anterior invazia sovietică a Cehoslovaciei și păruse a încuraja „marxismul creativ” al anilor 1968–69, atunci când traducerile în română din Antonio Gramsci, Roger Garaudy, Georg Lukács, Herbert Marcuse și Louis Althusser erau autorizate.

În orice caz, după 1971, și chiar mai mult după greva minerilor din Valea Jiului din vara anului 1977, Ceaușescu a abandonat această orientare și s-a lansat într-o campanie de re-stalinizare radicală...

La sfârșitul anilor 1980, când Uniunea Sovietică lansa dramaticele reforme, Ceaușescu critica în termeni duri gorbaciovismul drept o foarte periculoasă „deviere de dreapta” în sânul lumii comuniste și proclama nevoia vitală de a reinstitui uniformitatea. A pus la îndoială supremația Moscovei, însă se opunea în mod visceral oricăror dubii cu privire la infailibilitatea totală a dogmei marxist-leniniste. Mai mult decât Erich Honecker, Miloš Jakeš sau Todor Jivkov, Ceaușescu a deplâns însuși impulsul de a regândi credo-ul marxist-leninist.

Același om, care în 1974 admisese uzura morală a noțiunii de dictatură a proletariatului și părea înclinat să favorizeze căutarea eurocomunistă a unui marxism alternativ, cerea acum consolidarea instituțiilor represive și denunța tranziția la pluralism drept restaurație capitalistă.

Într-adevăr, opunându-se ofensivei semi-menșevică și revizionistă a lui Gorbaciov, Nicolae Ceaușescu a dus la extrem logica a ceea ce se poate numi stalinism național. Această ostilitate profundă nu i-a trecut neobservată lui Gorbaciov, care a tratat cu dispreț ambițiile fanfaronice ale liderului român.

„Occidentul a încercat să-l folosească pe Ceaușescu ca pe un iritant al Moscovei, un fel de «cal troian» în cadrul lagărului socialist”, spunea la un moment dat fostul consilier de politică externă al lui Gorbaciov, Anatoli Cerniaev. „Însă așa cum am știut-o încă de pe atunci”, continua el, „aceste eforturi erau zadarnice. Gorbaciov a tratat manevrele «Führer-ului român» (cum îl numea, uneori, pe Ceaușescu) cu ironie și dispreț, și nu l-a considerat un factor în politica reală” (Cei șase ani ai mei cu Gorbaciov).

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG