Intrarea României în război și campania din 1916
Războiul mondial cuprinsese toate statele din jurul României în anii 1914-1915. Micul regat nu se aflase însă în afara jocurilor diplomatice, ci fusese direct vizat atât de marile puteri care compuneau Puterile Centrale, cât și de cele care formau Antanta. Ambele alianțe politice și militare curtau insistent România.
În schimbul intrării în război de partea lor, Centralii îi ofereau Bucureștiului regiunea Basarabiei, aflată în componența Rusiei. S-a vehiculat chiar ideea ca Austro-Ungaria să cedeze României unele teritorii aflate în componența sa, în mod special Bucovina, eventual chiar părți din Transilvania; executivul de la Budapesta respingea în mod categoric ultima posibilitate. De cealaltă parte, Antanta încerca să atragă România oferindu-i teritorii din Austro-Ungaria, mai precis Transilvania, Banatul și Bucovina, deși în privința ultimelor două regiuni rușii au avut unele obiecții.
Cele mai tentante erau ofertele venite dinspre Antantă, care se întâlneau cu dorințele guvernului Brătianu și ale unei părți însemnate a opiniei publice. Guvernul român a ezitat să intre în război în 1915, considerând că negocierile diplomatice nu erau suficient de avantajoase pentru sine, situația militară generală nu era favorabilă Antantei în Europa, iar Armata Română era nepregătită pentru un război modern.
Temându-se că, prin neimplicarea în marele conflict european și global, la încheierea păcii România avea să fie exclusă de la marile decizii, mai ales în privința extinderii teritoriale, autoritățile de la București au făcut pași hotărâți pentru a intra în luptă. În același timp, presiunile Franței, Marii Britanii, Rusiei și Italiei la adresa României, în vederea intrării în război, s-au întețit în 1916. A rămas celebră formula folosită de diplomații ruși în discuțiile cu oficialii români: „Acum sau niciodată!”.
Două convenții – una politică, cealaltă militară – au fost semnate la 4/17 august 1916 între România, pe de o parte, prin prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, și Franța, Marea Britania, Rusia și Italia, prin reprezentanții lor diplomatici la București, de cealaltă parte. Potrivit înțelegerii, României i se garantau frontierele, iar la finalul conflictului avea să primească Transilvania, Banatul și Bucovina. Bucureștiul urma să declare război Austro-Ungariei, iar trupele române trebuiau să treacă la ofensivă împotriva celor austro-ungare până cel târziu la 15/28 august 1916. Aliații se angajau să acorde tot sprijinul României, să declanșeze o ofensivă pe frontul de la Salonic și o alta pe frontul de est împotriva austro-ungarilor, trupe ruse urmau să fie trimise în Dobrogea pentru a coopera cu cele române împotriva bulgarilor, iar Armata Română avea să fie aprovizionată de către partenerii săi, într-un ritm susținut, cu muniții și materiale de război.
Deși decizia de intrare în război fusese luată deja, s-a încercat păstrarea unor aparențe de consultare politică mai largă. Drept urmare, un Consiliu de Coroană a fost convocat în ziua de 14/27 august 1916, de această dată la Palatul Cotroceni. Au fost de față regele Ferdinand I, prințul moștenitor Carol, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu și ceilalți membri ai guvernului, foștii prim-miniștri, președintele Adunării Deputaților și un vicepreședinte al Senatului, liderii principalelor partide politice. Cu puține excepții, era vorba de aceiași oameni care participaseră la Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914. Discuțiile din Consiliu, marcate de subiectivitate politică, nu au contat decât pentru istorie, ele fiind de altfel consemnate de mai mulți participanți. Reuniunea prezidată de rege era în fapt o simplă formalitate, menită a păstra impresia de înțelegere internă. Cercurile politice și intelectuale antantofile erau satisfăcute de decizia de intrare în război contra Centralilor, după cum s-a putut vedea atunci în unele centre urbane românești. În noile împrejurări, vocea germanofililor nu se mai putea auzi public.
În noaptea de 14/27 august 1916, reprezentantul diplomatic al României la Viena a înmânat declarația de război către Austro-Ungaria. Concomitent, trupele române au trecut granița de pe Carpați, neputând fi oprite de firavele trupe austro-ungare aflate în fața lor. Chiar dacă România înmânase o declarație război doar Austro-Ungariei, aliatele acesteia – Germania, Imperiul Otoman și Bulgaria – aveau să declare război României în zilele următoare.
Ca urmare a ofensivei din Transilvania, trupele române au ocupat în sud-estul regiunii întinse spații rurale și câteva orașe, printre care Brașov, Miercurea Ciuc și Odorheiu Secuiesc. Însă ritmul de înaintare a fost deosebit de lent, unitățile române oprindu-se în cele din urmă în fața Sibiului și Sighișoarei. Trupele bulgare și germane s-au mișcat repede pe frontul de sud, provocând înfrângerea categorică a trupelor române aflate în capul de pod Turtucaia (19 august/1 septembrie-24 august/6 septembrie). O manevră îndrăzneață a Armatei Române de trecere a Dunării, pe la Flămânda, pentru a cădea în spatele trupelor bulgare și germane aflate în nord-estul Bulgariei și în Cadrilater, a fost anulată. Germanii și austro-ungarii reușiseră să aducă în Transilvania, de pe celelalte fronturi, trupe numeroase, bine echipate, înarmate și antrenate. Luptele din Carpați, desfășurate în septembrie-noiembrie 1916, au fost dure, cu pierderi grele pentru ambele părți, însă în cele din urmă calitatea comandamentului, a ofițerilor și soldaților, experiența de război, armamentul și echipamentul au înclinat balanța în favoarea Centralilor. Aceștia au reușit să pătrundă în zonele colinare și de câmpie ale Olteniei și Munteniei, la sfârșitul lunii octombrie-începutul lunii noiembrie 1916. În paralel, o forță german-bulgaro-turcă a trecut Dunăre pe la Șiștov-Zimnicea.
Bătăliile purtate de români în câmpie au avut doar darul de a întârzia pentru scurt timp ofensiva Centralilor spre București. Casa Regală, guvernul, diverse structuri administrative, trupele române și numeroși civili au părăsit capitala. Cu toții se îndreptau spre Moldova. Trupele Centralilor au intrat în București la 23 noiembrie/6 decembrie 1917.
Campania din 1916 a fost una dezastruoasă pentru Armata Română, care, potrivit unor surse, a pierdut 100 000 de oameni morți, 150 000 de răniți, precum și 250 000 erau prizonieri. Evaluări mai recente duc la 300 000 numărul morților, răniților și prizonierilor. Se adaugă, desigur, pierderile înregistrate de civili. Aproximativ două treimi din teritoriul național, inclusiv capitala, erau ocupate de inamic, bunuri diverse fuseseră distruse în timpul luptelor sau abandonate în mâinile Centralilor.
La sfârșitul anului 1916-începutul anului 1917, statul român își continua existența în Moldova, capitala provizorie/„de război” devenind Iașul. Cele mai multe dintre unitățile decimate ale Armatei Române și contingentele de recruți au fost regrupate în satele și orașele regiunii pentru refacere, cu ajutorul Misiunii Militare Franceze. Până atunci, Moldova urma să fie apărată de puținele forțe românești rămase în stare de luptă, precum și de trupele rusești care soseau în număr mare de la est de Prut.
Socialiștii români în august-decembrie 1916
Socialiștii au susținut mereu de-a lungul anilor 1914-1916 că România trebuia să rămână neutră, să nu se amestece în războiul mondial. Din aceste motive, structurile de poliție și informative românești i-au supravegheat în permanență pe liderii și activiștii socialiști.
Cu toate acestea, socialiștii s-au pronunțat în continuare contra războiului. Chiar în dimineața zilei de 15/28 august 1916 a avut loc o întrunire socialistă antirăzboinică într-o sală din București. Atitudinea de relativă toleranță față de socialiști s-a încheiat însă în contextul intrării României în război. Guvernul Brătianu avea să ia măsuri represive împotriva Partidului Social-Democrat din România, ca urmare a declarării stării de asediu, invocându-se decretul regal nr. 2798, din 14/27 august 1916. În prima zi de război autoritățile au interzis apariția gazetei Lupta zilnică, vocea PSDR. De fapt, toate publicațiile socialiste din țară au fost închise. De asemenea, autoritățile române au sigilat sediile socialiștilor și sindicatelor.
Unii dintre activiștii socialiști au fost mobilizați în armată. Mai mulți dintre aceștia au murit pe front. Astfel, Dimitrie Marinescu, secretarul Comitetului Executiv al PSDR, aflat în Regimentul 83 infanterie, a fost ucis în timpul luptelor din Carpați, în octombrie 1916. Ottoi Călin, membru al Comitetului Executiv al PSDR și redactor al revistei Viitorul social, a fost mobilizat ca medic militar. Atins de tifosul exantematic, el a murit la începutul lunii aprilie 1917, la Iași. Alți activiști socialiști din Turnu Severin, București, Iași, Piatra Neamț, Ploiești, Pitești, Călărași etc. au murit în luptele din anii 1916-1917 sau din cauza rănilor și epidemiilor care au decimat trupele și populația civilă.
Nu au lipsit nici arestările în rândurile socialiștilor, cel mai cunoscut exemplu fiind al lui Cristian Racovski. Potrivit unor informații, acesta și-ar fi exprimat dorința de a servi ca medic militar pe front, mai ales că în deceniul precedent își satisfăcuse stagiul militar obligatoriu în Armata Română. Racovski a fost trimis sub escortă la Iași, unde i s-a fixat domiciliul obligatoriu, la sfârșitul anului 1916.
Atunci când autoritățile, armata și o parte a populației civile părăseau Bucureștiul și se îndreptau spre Moldova, la sfârșitul lunii noiembrie/începutul lunii decembrie 1916, PSDR a lansat un manifest adresat locuitorilor din capitala țării. Cei care nu erau obligați de lege erau îndemnați să rămână pe loc, pentru a evita „marile chinuri” prin care riscau să treacă. Din perspectiva unui partid de clasă, PSDR declara că socialiștii aveau să rămână în oraș, chiar dacă teritoriul urma „să fie ocupat de alți stăpâni”.
Într-un alt manifest, conceput în același context, PSDR avea să considere că responsabilitatea pentru dezastrul care se abătuse asupra țării revenea guvernanților și burgheziei române. PSDR se pronunța în continuare împotriva războiului. Mai mult, se avansa ideea „transformării societății burghezo-capitaliste în societate socialistă”.
