Am mai spus de la acest microfon că în opinia mea albumele unui colecționar de muzică au o viață a lor personală, independentă de cel care le colecționează, și se joacă uneori cu el, de fapt cu uitarea lui, un fel de ...ascunsa sentimentală.
Am pățit asta din nou când mă pregăteam să caut un subiect pentru fila de azi a Dicționarului de sunete rare, cu aceeași teamă că o să fie iar o căutare lungă, pentru că subiectele nu se găsesc îndeobște foarte ușor.
Am dat instantaneu și absolut din întîmplare peste Goldfrapp, o trupă de care uitasem total, care mi-a sărit parcă intenționat în față.
Am fost îndrăgostit din prima clipă de muzica Goldfrapp când și-au lansat primul album, „Felt Muntain” în 2000: era un amestec aproape „liric” (cu ghilmelele de rigoare ale ironiei) de cabaret, chanson francez (dar în mod ciudat în engleză), dance music, și acel gen hibrid numit de experți folktronica, toate astea învăluite într-o melancolie bine temperată.
Apoi în 2003, pe albumul „Black Cherry” partea de electronica din folktronica s-a răsculat parcă și a pus mâna pe tot spectrul sonor, dar doar pînă la „Tales of Us”, din 2013, când a fost alungată la rândul ei în parte de un sunet aproape imposibil de definit, ceva între muzica aceea (ușoară?) pe care o cânta Paul Anka pe la sfîrșitul anilor 1960, și valurile sumbru-melancolice din muzica celor de la Portishead.
Goldfrapp, doamnelor și domnilor e un duo format la Londra în 1999 de Alisson Goldfrapp, voce, sintetizatoare și Will Gregory, sintetizatoare.
Mă întreb cum fac oare albumele de care ai uitat total de-ți sar în față exact atunci când ai cea mai mare nevoie de inspirație.
