Într-o analiză publicată de G4media, sub semnătura lui Robert Ciobanu, tensiunile diplomatice fără precedent după 1940 dintre Franța și Italia sunt considerate semnul unui clivaj care se răspândește rapid în Europa: „vechea ordine politică versus noul mod de a face politică. Sistemul de partide tradiționale împotriva mișcărilor populiste anti-establishment”. Dacă în Italia guvernează două partide populiste, în Franța contestarea vine prin manifestațiile de stradă ale „vestelor galbene” care „se opun actualei politici a executivului Macron și cer o reîntoarcere la cetățeanul obișnuit”.
O corespondență de la Berlin semnată Mark Leonard se intitulează Cum pot să câștige populiștii din Europa chiar dacă pierd și se apleacă asupra acelorași îngrijorări. Textul apare în secțiunea de opinii a site-ului digi24 și pornește de la un sondaj de opinie foarte serios, însoțit de un studiu sociologic, care arată că la momentul alegerilor europene din acest an europenii alegătorii ar putea fi mai receptivi la propunerile formațiunilor populiste decât au fost în trecut. Partidele de această nuanță chiar contează pe asta, mai ales că, în unele state, alegeri pentru parlamentele naționale vin la scurt timp înainte sau după europarlamentare și pot consolida poziția acestor partide.
Sondajul constată și o intenție de vot mai mare în rândul alegătorilor europeni, pentru care alegerile europene nu erau ceva ce trecea de jocurile politice naționale. Mark Leonard reia concluzii ale studiului sociologic și spune că „și cu o minoritate parlamentară, un grup parlamentar eurosceptic ar putea să reducă sever capacitatea UE de a rezolva problemele alegătorilor și de a face față amenințărilor la adresa principiilor sale fundamentale de guvernare. De exemplu, cu doar o treime din locurile din Parlament, populiștii ar putea să blocheze sancțiunile împotriva statelor membre care încalcă regulile UE și pe cele ale statului de drept”.
Ce își propun populiștii să facă la Bruxelles? „Ei își doresc nici mai mult nici mai puțin decât re-fondarea Occidentului pe baze iliberale”, spune Mark Leonard. Mai concret: „promit nu doar să răstoarne sistemul de la Bruxelles, ci și să desființeze libera circulație a persoanelor, să ridice sancțiunile aplicate Rusiei, să renunțe la NATO, să abandoneze viitoarele acorduri comerciale, să întoarcă politicile de combatere a schimbărilor climatice și să abroge căsătoria gay”. Ce se mai poate face? Pro-europenii trebuie să înceteze să se mai comporte în moduri care confirmă stereotipul populiștilor despre ei, de susținători ai statu-quo-ului de la Bruxelles. (…) Să ofere o critică deschisă și onestă a defectelor UE, să evite în același timp o polarizare inadecvată, (…) să înceapă să-și lanseze propriile lor teme de campanie”, susține analistul publicat de digi24.
Din peisajul public românesc a dispărut în ultimii ani „un personaj colectiv definitoriu pentru ce înseamnă în societate nesupunerea civică, lupta pentru drepturi și libertăți, spiritul rebel. Este vorba despre studenți”, scrie Ciprian Mihali pe platforma republica.ro. „Cu siguranță că au fost, individual, studenți, la unele proteste, continua Mihali. Dar studenții de la o universitate sau alta nu se revoltă niciodată, în masă, împotriva a nimic sau pentru o cauză. (…) Nu par însuflețiți de nimic, nu par încercați de nicio furie, de niciun ideal. Nici împotriva, nici pentru. E bine așa cum e, ne spun tinerii, să nu schimbăm nimic. Lumea nu poate fi nici mai bună, nici mai dreaptă. Au îmbătrânit înainte de vreme, odată cu părinții și profesorii lor”.
