Emilian Galaicu-Păun

Poet viguros, trecut pe nedrept cu vederea – în ciuda staturii sale atletice, atît fizice cît şi intelectuale, care la el fac una – de unii antologatori metropolitani ce confundă Calea Victoriei cu Alea Clasicilor-în-viaţă, nu şi de juriul care, pe 15 ianuarie 2009, îl încununa la Botoşani cu Premiul Naţional pentru Poezie “Mihai Eminescu”, bîrlădeanul Cristian Simionescu este ceea ce s-ar chema un Nume pour les connaisseurs, din fericire nu puţini la număr, un poeta vates dintr-o bucată a cărui lirică emană bun simţ şi forţă morală.

Cuvintele sale par a fi desprinse dintr-o limbă primordială, doar verbe şi substantive, pe cît de alerte primele, pe atît de muşchiuloase cele din urmă, intrînd în arena poeziei asemenea unor atleţi greci din Antichitate – în pielea goală! (Între paranteze fie spus, unul din titlurile sale de referinţe este chiar Maratonul...) O jubilaţie a formelor în devenire (întru... conţinut!), şi asta deoarece creatorul „oferă textului acel certificat de autenticitate şi vechime pe care se mizează în acest joc scriptural ce devine, încetul cu încetul, însuşi mesajul ultim al creatorului” (Constantin Abăluţă).

Altfel spus, Maratonul lui Cristian Simionescu nu ia sfîrşit odată cu anunţarea victoriei (în cazul dat – de la Botoşani), ci continuă de la o cetate la alta, dacă nu cumva de la un cetitor la altul, pe cerc, în spirală... Care cetitor este şi el votant, nu-i aşa? Şi atunci chiar că stă în puterea lui să zică, atunci cînd se simte călcat în picioare de autorităţi: „Ei bine, asta nu trece!”

* * * * * *

Cristian SIMIONESCU

Această mică ruşine

Te mai doare cîte ceva. Iei hapuri, mai merge.
Visezi urît. Ce faci, bătrîne, cu sistemul nervos?
Ei, mai iei un rachiu, un vin.
Mai cade inima pe gînduri, iei un rachiu, un vin, mai trece.

Te mai huleşte cineva, mai rabzi pizmuiala,
lumea-i anevoioasă. Te iei cu lumea, mai trece!

Îţi face găgăuţă, hlizindu-se,
un gest barbar, te scalîmbă,
ei, lumea, se purifică încă. Mai uiţi, mai trece.

Îţi mai pune cîte unul piedică
se mai joacă omul, nu-i viaţa doar
pentru mîhnire şi silă. Mai trece.

Eu însumi am văzut un tip –
dar ce tip! mîncase vita cu tot cu făt.
Ruşinat peste poate, i-am spus:
„Ce faci, bătrîne, ce faci cu gîndirea, te lasă.
Mai iei un vin, mai iei hapuri,
Mai iei bun-simţ, mai trece.”

Dar vine cineva odată şi-ţi pune laba pe dinţi
te calcă pe ficat şi nici nu spune măcar:
pardon şi scuze. Ei, bine, asta nu trece!

Trei puncte determină un plan; două (x 2) întîmplări paralele creează un cadru. Iată, în cîteva cuvinte, scurtmetrajul „timpului regăsit”, în două (x 2) secvenţe.


Stop-cadru 1: Octombrie 2008 – sărbătoarea „Lire en fête” la Universitatea Pedagogică „Alecu Russo” din Bălţi, cu dra Louise Barseghian, chargée de mission culturelle en République de Moldova & editura Cartier (Latin, adaugă neapărat unii) pe post de invitaţi.

În seara aceleiaşi zile, inaugurăm Librăria din Centru din Chişinău, în aceeaşi componenţă (mai puţin minunata echipă bălţeană). Tocmai am aflat că laureatul Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 2008 este francezul Jean-Marie Gustave Le Clézio. Punct şi de la capăt.



Stop-cadru 2: 10 decembrie 2009 – lansarea Arme-lor mele grăitoare la Universitatea Pedagogică „Alecu Russo” din Bălţi, unde am susţinut şi un recital preţ de jumătate de oră. În seara aceleiaşi zile, are loc lansarea Arme-lor grăitoare la Librăria din Centru din Chişinău, printre vorbitori numărîndu-se Mircea V. Ciobanu, Arcadie Suceveanu, Eugen Lungu, Lucia Ţurcanu, Adrian Ciobotaru, Petru Negură, Dumitru Crudu şi... o voce din public, a lui Nicolae Popa, care cere imperativ să se treacă la poezie. În sală, dra Louise Barseghian, chargée de mission culturelle en République de Moldova, este la ultima ei manifestare culturală, după ce doi ani de zile a fost omniprezentă la lansări de carte, proiecţii de filme, concerte, vernisaje etc., etc. Între timp, la Stockholm Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 2009 i se înmînează scriitoarei germane originare din România Herta Muller. Fără comentarii.

(Pe post de) concluzie: pentru la anul (şi la mulţi ani!), Universitatea Pedagogică „Alecu Russo” din Bălţi are tot dreptul (moral!) să propună propriul candidat la Premiul Nobel pentru Literatură. Trei puncte. Plan (de viitor).