Emilian Galaicu-Păun

trei-fraţi-încălecaţi-unul-în-cârcă-la-altul iată că vin în cale
(nu că poteca-i îngustă sau circulaţia-i mult prea
intensă — de unde? — dar au
tustrei doar un rând unul singur de straie şi-l poartă
odată: când ăla de sus îşi îndeasă căciula pe frunte al doilea
îşi încinge sumanul şi-al treilea-şi
trage bine iţarii şi hai!... şi eu mers ei au mers
până cel cu sumanul să nu-i amorţească picioarele prins-a
a-i tot da pinteni celui de jos: “di căluţule di!” p`nă cel
căciulat să nu-şi bâţâie braţele-n dodii grabnic le-nfundă
în urechile celui din mijloc... şi-au mers ei au mers
cel bătut opintindu-i pe cei nebătuţi şi simţind sub călcâie
limba aspră a ţarinii ăla călare
atingând cu gingaşele-i tălpi — două limbi nu-altceva! — pietricelele
din rărunchii sărmanului om cu un vag sentiment c-ar păşi
pe-o cărare de ţară căciulatul estimp răsucind
mintea celui de sub ca pe-un cub al lui rubik... şi-au mers ei au mers
şi tot merg până astăzi de nu s-au oprit undeva: unu-i vânăt de
frig altu-i galben ca ceara cel’lalt arde ca para
vântu-i bate şi-i zdrenţuie ca pe-un drapel) mijlociul
are-un gol — cât să-ţi bagi prin el capul — în piept
şi să strigi cât te-or ţine bojocii cu gura şi nările două:

“nu vă fie frică “nu plecăm acasă “ole! ole! oleeeee
comunismul pică!” morţii nu ne lasă!” ceauşescu nu mai e!”

trei-fraţi-înfriguraţi-unul-în-cârcă-la-altul se duc dracului de-a cura-n cap
(nu că poteca-i îngustă sau circulaţia-i peste măsură de
aglomerată — de unde? — dar n-au
nici o zdreanţă pe ei: cel de sus îl încalecă pe mijlociul
mijlociul pe ăla de jos care n-are pe cine să-ncalece şi pe care văzându-l
preşedinţi pudibonzi să le-arunce din urmă: golani!... şi s-au dus ei s-au tot
dus în cârcă pe rând ciomăgiţi de mineri zădărâţi de mulţime:
“cel-bătut-îi-duce-pe-cei-nebătuţi!” p`nă n-au mai avut un’ se duce
până iată se-ntorc chiar de unde-au plecat în decembrie — unu-i
vânat de frig altu-i galben ca ceara cel’lalt arde cu pară
vântu-i bate şi zdrenţuie ca pe-un drapel) mijlociul
are-un gol — cât să-ţi bagi prin el capul — în piept
şi să strigi cât te-or ţine bojocii:

“......................... “nu plecăm acasă “...........................
........................!” morţii nu ne lasă!” .........................!”

Joi, 17 decembrie ’09, la orele 19 fără doi fulgi – ca să-i parafrazez celebrul titlu, Ora cinci fără doi fulgi –, Arcadie Suceveanu îşi încheia recitalul de poezie de la Librăria din Centru din Chişinău, iar odată cu el lua sfîrşit seria de toamnă-iarnă a Serilor Poetice.

Prima senzaţie pe care o ai citind – iar în cazul de faţă ascultînd în lectura autorului – poemele lui Arcadie Suceveanu este că le priveşti de jos în sus (aproape că-ţi vine să-ţi laşi capul pe spate), ca şi cum poezia şi-a pus pantofi cu tocuri înalte şi defilează pe un podium nevăzut, în lumina sutelor de blitzuri şi proiectoare. Undeva în spate, în culise, se ascunde însuşi le maître couturier – în timp ce superbele-i manechine îi prezintă ultima colecţie, de toamnă-iarnă –, în aşteptarea momentului solemn cînd, la braţetă cu două modele, va ieşi în avanscenă pentru ovaţiile finale.

Poezia lui Arcadie Suceveanu are ceva de haute couture (în locul mătăsii, pieii sau bumbacului se foloseşte limbajul, cînd înflorat şi dens, cînd tansparent şi eterat) – o şi văd pe „lebăda neagră a modei înalte” Naomi Campbell în rol de Apocalipsă „cu picioare frumoase”, care tocmai „trece calmă şi ireală/ jumătate Dincolo jumătate aici/ multiplicată-n oglinda cu apă de smoală/ în miriade de-apocalipse mai mici”. Împingînd comparaţia pînă-n pînzele albe, i-aş recomanda autorului Maşinii apocaliptice să angajeze pe post de top-model figura cu sertăraşe şi proptele din prim-planul celebrei Girafe în flăcări de Savador Dali. Fiindcă da, fiecare poem al lui Arcadie este o astfel de fiinţă cu sertăraşe trase-n afară pe trei sferturi pentru a-şi pune astfel în valoare conţinutul.

În altă ordine de idei, odăjdiile poeticeşti ale creaturilor lui Suceveanu sînt ca nişte petale de flori carnivore ce devoră momentan orice fiinţă profană; doar „carnea tristă (şi cărţile citite)” ale iniţiaţilor – şi manechinele nu sunt oare preotesele moderne ale cultului lui Isis, să zicem? – le poate suporta, pe durata unei singure ieşiri pe podium.

Evident, aceste poeme cu perucă pudrată şi mers ceremonios au nevoie de un decor pe măsura aristocratismului lor funciar, iar Librăria din Centru s-a potrivit de minune pentru aceasta (doar parada de modă mai lipsea, pentru atmosferă; în schimb, au adus un aer proaspăt, de colinde, Maria Iliuţ şi ansamblul etnofolcloric „Crenguţa de iederă”!).

În sfîrşit, nu cred că Arcadie Suceveanu a propus „un nou sistem periodic” (al literelor române, se-nţelege), cert e însă că a pus în circulaţie un element ce-i aparţine, arcadiul (Ar), care element are strălucirea diamantului şi fluiditatea apei curgătoare. Panta rhei, Arcadie!