Emilian Galaicu-Păun

Joi, 17 decembrie ’09, la orele 19 fără doi fulgi – ca să-i parafrazez celebrul titlu, Ora cinci fără doi fulgi –, Arcadie Suceveanu îşi încheia recitalul de poezie de la Librăria din Centru din Chişinău, iar odată cu el lua sfîrşit seria de toamnă-iarnă a Serilor Poetice.

Prima senzaţie pe care o ai citind – iar în cazul de faţă ascultînd în lectura autorului – poemele lui Arcadie Suceveanu este că le priveşti de jos în sus (aproape că-ţi vine să-ţi laşi capul pe spate), ca şi cum poezia şi-a pus pantofi cu tocuri înalte şi defilează pe un podium nevăzut, în lumina sutelor de blitzuri şi proiectoare. Undeva în spate, în culise, se ascunde însuşi le maître couturier – în timp ce superbele-i manechine îi prezintă ultima colecţie, de toamnă-iarnă –, în aşteptarea momentului solemn cînd, la braţetă cu două modele, va ieşi în avanscenă pentru ovaţiile finale.

Poezia lui Arcadie Suceveanu are ceva de haute couture (în locul mătăsii, pieii sau bumbacului se foloseşte limbajul, cînd înflorat şi dens, cînd tansparent şi eterat) – o şi văd pe „lebăda neagră a modei înalte” Naomi Campbell în rol de Apocalipsă „cu picioare frumoase”, care tocmai „trece calmă şi ireală/ jumătate Dincolo jumătate aici/ multiplicată-n oglinda cu apă de smoală/ în miriade de-apocalipse mai mici”. Împingînd comparaţia pînă-n pînzele albe, i-aş recomanda autorului Maşinii apocaliptice să angajeze pe post de top-model figura cu sertăraşe şi proptele din prim-planul celebrei Girafe în flăcări de Savador Dali. Fiindcă da, fiecare poem al lui Arcadie este o astfel de fiinţă cu sertăraşe trase-n afară pe trei sferturi pentru a-şi pune astfel în valoare conţinutul.

În altă ordine de idei, odăjdiile poeticeşti ale creaturilor lui Suceveanu sînt ca nişte petale de flori carnivore ce devoră momentan orice fiinţă profană; doar „carnea tristă (şi cărţile citite)” ale iniţiaţilor – şi manechinele nu sunt oare preotesele moderne ale cultului lui Isis, să zicem? – le poate suporta, pe durata unei singure ieşiri pe podium.

Evident, aceste poeme cu perucă pudrată şi mers ceremonios au nevoie de un decor pe măsura aristocratismului lor funciar, iar Librăria din Centru s-a potrivit de minune pentru aceasta (doar parada de modă mai lipsea, pentru atmosferă; în schimb, au adus un aer proaspăt, de colinde, Maria Iliuţ şi ansamblul etnofolcloric „Crenguţa de iederă”!).

În sfîrşit, nu cred că Arcadie Suceveanu a propus „un nou sistem periodic” (al literelor române, se-nţelege), cert e însă că a pus în circulaţie un element ce-i aparţine, arcadiul (Ar), care element are strălucirea diamantului şi fluiditatea apei curgătoare. Panta rhei, Arcadie!

Ţin în mînă nr. 4/2009 al revistei „Sud-Est cultural”, ultimul în formatul pătrat ce avea să-l consacre de-a lungul celor aproape două decenii de apariţie neîntreruptă. Din 2010, revista îşi va schimba designul, iar odată cu acesta şi ceva din aerul cu care se prezintă pe piaţa noastră de bunuri intelectuale. Faţă cu mai tinerii săi confraţi „Contrafort”, „Semn” şi „Clipa”, editaţi şi ei de Institutul Cultural Român, „Sud-Est cultural” are ceea ce s-ar numi o vîrstă, fiind singurul supravietuitor al epocii Podurilor de Flori, din categoria „revistă format-carte” (adio, „Basarabia” lui Dumitru Matcovschi). Conceput ca o replică moldavă a „Secolul-ui 20”, „Sud-Est cultural” a devenit o placă turnantă între elitele intelectuale de pe cele două maluri, şi totodată o fereastră spre Europa, în sensul propriu-zis al cuvîntului (fragmente din traduceri ce stau să apară, ample reportaje de la Cannes şi alte festivaluri internaţionale, interviuri exclusive cu mari personalităţi europene – toate sunt de căutat în cele 160 de pagini format 84x90/16).

Ştiu dinainte peste ce semnături – unele, de-a dreptul ilustre! – voi da între coperţi, care este relieful valoric al fiecărui număr per ansamblu, ordinea de intrare în scenă a protagoniştilor, iar faptul că orizontul de aşteptare nu-i unul schimbător, dar nici fără surprize, constituie un atu: cauţi ceea ce găseşti, devii ceea ce eşti! Or, revista a devenit ceea ce este şi graţie unor nume cum ar fi Eugen Lungu, Mihai Cimpoi, Serafim Saka, Vladimir Beşleagă, Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, Mircea V. Ciobanu, Larisa Turea, fără a o uita pe Valentina Tăzlăuanu, redactorul-şef al publicaţiei. Mai tinerii Tamara Cărăuş, Adrian Ciubotaru, Aurelia Borzin ş.a. vin tare din urmă, ceea ce înseamnă că cel puţin trei generaţii de scriitori se regăsesc în paginile acesteia.

Nu-mi propun să fac o prezentare amănunţită a acestui ultim număr la pătrat (citeşte: în „format-carte”) – suficient să parcurgi Adagii-le lui Eugen Lungu, sau Cum se deschide şi cum se închide o carte de Mircea V. Ciobanu, sau Zadarnicile chinuri ale identităţii de Tamara Cărăuş, ca să nu mai spun de debutul ca dramaturg al lui Vladimir Beşleagă cu piesa Raiul rusesc, pentru a intra într-un univers ce se autogenerează, borgesian, la nesfîrşit. Reţin însă un text deosebit de simţit al lui Leo Butnaru, Prieteni, colegi, umbre dragi, apărut la rubrica Remember. Sunt şase portrete vii ale unor „umbre dragi” nouă – Ion Vatamanu, Nicoale Vieru, Vasile Leviţchi, Emil Iordache, Gheorghe Crăciun, Cezar Ivănescu – pe care mai vărstnicul meu coleg le zugrăveşte cu acea vervă bine temperată ce ţine la el de stil şi îndeosebi de trăire („...în limba lui Dostoievski, „mil” înseamnă: plăcut, simpatic, amabil, drag. Această silabă-salbă de epitete îl prindeau în deplinătate pe EMIL Iordache” sau: „Poetul Cezar Ivănescu (1941-2008) totdeauna mi s-a părut omul-accent. Dar şi omul-intonaţie. Omul-ton(alitate). Omul-rezonanţă. De unde şi substituirea pe care, uşor ludic, o comiteam în adresare, în loc de Don Cezar spunîndu-i – Ton Cezar”).

Şi uite aşa, dintr-o placă turnantă dintre „cele două state româneşti” (ca să reiau retorica de altădată), acest ultim număr la pătrat se întoarce într-o luntre a lui Caron. „ziua e pe sfîrşite anestezie./ ziua e pe sfîrşite”.