Emilian Galaicu-Păun

Joi 3 decembrie, orele 18.15. Deja tradiţionalele Seri de Poezie de la Librăria din Centru l-au avut drept invitat pe Teo Chiriac, prinţul cu sînge albastru al literelor române din Basarabia. (A propos de prinţ, Teo a recitat – pe post de motto – o strofă din balada lui Ştefan Aug. Doinaş, Mistreţul cu colţ de argint:
„Veniţi să vînăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos...”,
versuri pe care Arcadie Suceveanu a propus să le înscriem pe frontispiciul fiecărei seri poetice.)

Rara avis în spaţiul public şi pe piaţa de carte, Teo Chiriac s-a întrecut pe sine – singura întrecere care contează pentru artişti, în ultimă instanţă! –, apărînd în faţa publicului, după mai bine de un deceniu, nu doar în carne şi oase, ci şi cu un volum inedit, Monstrul sacru (Scările lui Teo), Arc, 2009. Este cea de a patra carte de poeme a lui Teo, iar distanţa pe care o pune între volume – Lucrare de control, 1987; Salonul 33, 1989; Critica iraţiunii pure, 1996; Monstrul sacru, 2009 – spune ceva despre exigenţa unui creator ce-şi şlefuieşte textele cu unelte pe care tot el le fabrică, la fel de preţioase:
„Stau în camera cu oglinzi tulburat de propria mea privire
Ca diamantul orbit de propria lui duritate şi strălucire
Ca diamantul ce nu ştie încă ce destin i-a fost rezervat –
Acela de piatră preţioasă sau de unealtă de tăiat”.

Tăiate parcă-n cristal de Bohemia, versurile au – paradoxal – „duritate şi strălucire”, şi asta graţie mîinii care scrie (ca să preiau inspirata formulă a Irinei Mavrodin), pe cît de sigură, pe atît de delicată. Frumuseţea la masculin, iată marota acestui poet singular în peisajul nostru dominat mai degrabă de instincte fruste. Pe cît de virilă, pe atît de rafinată, poezia sa pare să descindă dintr-o cu totul altă epocă, a dandy-lui Oscar Wilde de pildă, chit că e la zi cu tot ce înseamnă noutate în domeniu. Uluitoare apertura acesteia, de la Vechiul Testament la realitatea nostră de toate zilele, ca şi cum vîrfurile compasului ar face ceea ce în gimnastică se numeşte spagat:
„Suflete, fereşte-te într-o parte căci vin – dinspre Evrei – maşinile de produs divinitate!
Trupule, închide geamuri şi uşi căci – dinspre Ruşi – vin maşinile de fabricat supuşi!...”,
pentru a cita doar doua versuri din antologicul poem Roata, unul dintre cele mai frumoase din cîte s-au scris la noi vreodata.

Felul în care Teo Chiriac îşi recită poemele, egal cu sine, fără stridenţe şi nici „rupturi de ritm”, mi-a amintit de evoluţia gimnaştilor la inele: vocea creatorului reliefează toţi muşchii, toate venele textului, iar saltul final – în cazul serii de joi, poemul Cîntecel de adormit moartea, pentru a ateriza cu Făuritorul de vise (In memoriam Grigore Vieru) – îi pune-n valoare trena metafizică, una cu bătaie lungă.

Prezenţi în proporţie de 3/5, invitaţii lui Teo – de la tînărul Adrian Ciubotaru la clasicul în viaţa Vladimir Beşleagă, fără a-l uita pe Arcadie Suceveanu (helas! Anatol Codru şi Luminiţa Dumbrăveanu au strălucit prin absenţă) –, departe de a-şi marca doar teritoriul, s-au remarcat pur şi simplu, fiecare în felul lui. Astfel încît Seara lui Teo s-a transformat iată în Scara lui Teo, una eminamente valorică.

Libăria 9 s-a dovedit a fi neîncîpătoare pentru toţi cei veniţi la lansarea cărţii Testament necitit. Scrisorile unei mame plecate la muncă în Occident, Cartier, 2009. Şi – minune! – încă înainte de lansarea propriu-zisă s-a făcut coadă la autografe, ca şi cum autoarea urma să plece de îndată ce ultimul vorbitor şi-ar fi încheiat discursul. Or, vorbitorii au fost unul ca unul!!!

Tonul l-a dat dna Loretta Handrabura, vice-ministrul Educaţiei, iar discursul domniei sale – pe cît de lucid, pe atît de emoţionant – a umezit ochii ascultătorilor, majoritatea femei. Citez un mic fragment, dar cît se poate de elocvent:

“Cartea Liliei Bicec, Testament necitit, ce abordează un subiect dureros pentru noi – migraţia cu faţă feminină –, este o reflecţie pe care o putem încadra în povestirea vieţii, deoarece excursul epistolar este modulat de evaluări retrospective, inserţii morale, perspective lămuritoare, adresate copiilor săi, Cristina şi Stasic. Pe lângă ritmul unic al trăirii singulare, avem un raport reflexiv cu lumea şi ceilalţi. În această istorie a unei drame nu doar personale, ci colective a “Femeilor fără patrie”, consemnăm un discurs feminin cu o perspectivă cvasietnografică (cum se locuieşte atunci când nu ai actele în regulă, cum se circulă pe teritoriul Italiei, în ce constă munca la negru, relaţiile şi raporturile dintre migranţii moldoveni şi băştinaşii italieni/scalvi şi stăpâni ş.a.)”.

Dintr-o cu totul altă perspectivă a citit cartea dl Vasile Sîrbu, lector la Universitatea „A.I. Cuza” din Iaşi, şi anume a Nevoii de stasuri: „Aşa este şi cartea Liliei Bicec, Testament necitit, scrisă cu trăsături ample, dure, autoarea nemaiavînd timp de înflorituri, pentru că însăşi viaţa din ea nu i-a dat răgazul să le facă. O poveste de viaţă, un drum greu, pe care autoarea îl parcurge cu speranţă, cu credinţă şi îndîrjire. (...) Există o pornire puternică a autoarei pe tot parcursul cărţii spre a descrie un drum spre lumină, spre civilizaţie, cultură şi spre împlinirea condiţiei de om, spre ajungerea într-o societate în care sufletul poate înflori pentru că există condiţiile adecvate. Pe tot acest parcurs eroina principală (...) se hrăneşte pentru a rezista cu o hrană puţin diferită, şi anume cu dragostea pentru copiii ei (...). Pe parcursul drumului (...) are parte de umilinţa de a se fi născut într-o zonă defavorizată de soartă. Ea pleacă de pe meleagurile natale nu numai pentru că nu-i ajung banii pentru traiul de zi cu zi, ci şi pentru că nu se regăseşte în societatea de aici. Obişnuită oarecum cu munca intelectuală, munca fizică nu o abrutizează (...) Cartea Testament necitit este fără voia expresă a autoarei şi o frescă a societăţii moldoveneşti de pînă acum...”

La rîndu-i, dna Larisa Turea a propus o citire din perpectiva romanului-reportaj epistolar de la faţa locului (spre deosebire de piesele lui Constantin Cheianu, În container, şi Dumitru Crudu, Oamenii nimănui), redactat la persoana întîi, dar înglobînd experienţa de viaţă a unei întregi generaţii de femei plecate la muncă în Occident. Tonul adecvat, forţa cuvîntului rostit, erudiţia autoarei sunt tot atîtea atuuri ale unui cărţi ce ar trebui luată în seamă şi de istoricii literari, dar şi de autorităţile statului.

Vădit emoţionată, dar stăpînă pe sine, dna Lilia Bicec a vorbit în final. Iar odată cu ea, însăşi condiţia femeii (din RM şi nu numai) părea să se exprime, şi încă într-un mod magistral. Deloc întîmplător, cineva apropiase Testatent-ul necitit de Le Deuxieme Sex al lui Simone de Beauvoir.