Emilian Galaicu-Păun

Eram la Timişoara când maestrul Aureliu Busuioc şi-a pierdut femeia vieţii sale, pe Tanţi. Aşa-i spunea în viaţa de toate zilele, dar şi în poeme. La rândul ei, doamna T. îl gratula Rică. Era ceva de-a dreptul emoţionant să-i auzi pe aceşti doi oameni, trecuţi binişor de 80 de ani, zicându-şi Tanţi – Rică, de parcă te-ai fi aflat într-un roman de Camil Petrescu, şi nu într-un apartament la bloc, hăt la etajul 8, de unde poetul octogenar cobora tot mai rar.

Abia aterizat la Chişinău, am aflat din ziare de pierderea dlui Busuioc, şi totodată numele oficial al soţiei sale – Tatiana. Nu-mi spunea nimic numele, eu ştiind-o pe Tanţi, femeia elegantă care mă îndemna, ori de câte ori eram pe ospeţe la Domniile Sale, să trec la masă (replica lui AB nu întârzia nici ea: „Sper că n-ai venit la mine ca să mănânci!”).

Tocmai s-au împlinit 40 de zile de când casa a rămas fără stăpână, iar la masa de pomenire ne-am regăsit, prietenii poetului, într-o formulă ce nu ţine cont de generaţii, -isme literare, ierarhii etc., etc. Eram – Vasile Romanciuc, Eugen Lungu, Arcadie Suceveanu, Gheorghe Prini, Val Butnaru, subsemnatul (în ultima clipă, Mircea V. Ciobanu s-a simţit rău şi nu a putut să vină) – cavaleri ai unei mese rotunde, chit că Aureliu Busuioc nu e neapărat regele Arthur, şi nici reşedinţa sa, atât de primitoare de când ţin minte, Camelot. Mai exact, Cavaleri ai Mesei Tăcerii.

Cum era şi firesc, doar de tăcut nu s-a tăcut la acea masă, fiul poetului Cornel dând tonul şi animând-o până târziu în noapte. S-a vorbit câte-n lună şi stele, dar a revenit iar şi iar, spus pe diferite voci: „Să-i fie ţărâna uşoară”. Stăteam printre Cavalerii Mesei Tăcerii şi-mi aminteam cum, pe 1 noiembrie 2007 – dovadă, autograful maestrului pe antologia Punct, Ştiinţa, 2007 –, poetul îmi citise, din proaspătul volum, mai multe texte, inclusiv Concert, pe care-l reproduc mai jos, respectându-i verticalitatea, cu regretul că cea care i l-a inspirat nu mai e să-l asculte:

Concert

Pentru Tanţi

Nebun sublim, trecutul, mai vine la cavoul
În neuronii căror şi-a conservat ecoul,
Şi răvăşind incinta cu vechituri perene,
Ia uite ce mai află alături de migrene:

Tu, dominând parterul. De ochiul meu, avidul,
Creştea jur-împrejuru-ţi inexorabil vidul,
Şi-n vreme ce sub haina-mi pulsa frenetic dorul,
Mai respiram în sală – tu, eu şi dirijorul.

Dramatizând, maestrul, cu gesturi foarte grave
Zvârlea în plinul sălii acorduri scandinave.
Tunau teribil tube, vuiau violoncele
Şi înşirau valtorne mirabile mărgele.

Înfioraţi bemolii, scăpaţi de sub baghetă,
Puneau ninsori atente pe fruntea ta cochetă,
Pe când diezii tragici, abia născuţi la rampă,
Îţi survolau făptura ca fluturii o lampă…

O, tu! În rândul patru! Şi-acum mă doare poanta;
Peer Ghynt venise-alături gentil să-ţi ţie geanta,
Şi vestejindu-şi soarta, de farmecele tale,
Îţi încălzea auzul cu arii boreale!

Hiperboreic melos!
Viori nevinovate
Strigară de iubire şi infidelitate.
Băteau timpane-n tâmple, fiorduri fără pată
Îşi sugrumau talazul în sala indignată,
Şi pumnii incapabili afrontul să-l suporte,
În pluşul roz şi roşu loviră mezzo-forte.

Purtam pantofi de cârpă făcuţi cu cretă sură
Şi-un tom imens de versuri nescrise sub tunsură.
Dar ca cirac sensibil şi demn al lui Erato
Simţeam că-mi creşte pulsul la modul zis staccato.
Şi mai simţeam, ştiindu-l cumplit ce mi-i năravul,
Că am rămas în sală – tu, eu şi scandinavul,
În sala destinată pentru hipnoze-n masă,
Dar pentru trei destine, vai, prea nespaţioasă!...

…Când te-am luat de mână atunci întâia oară
Şi ţi-am găsit privirea – Peer Ghynt ieşea afară…

Catastrofal sfârşit de iunie – ploi diluviene, inundaţii, dar şi trista aniversare a lui 28 Iunie 1940, acum redată istoriei naţionale în adevărata sa dimensiune tragică prin „decretul Ghimpu”, după şapte decenii de „sărbătoare” continuă. Reacţia pe care l-a stârnit decretul prezidenţial – în interior (y compris, al AIE), ca şi în exterior – demonstrează o dată în plus cât de departe este politicul de adevărul istoric.

Brusc, vinul moldovenesc „s-a oţetit” şi nu mai este bun pentru piaţa rusă. (Mă întreb, între paranteze, dacă ori de câte ori Rusia reîncepe „războiul gazului”, Europa i-ar rebuta câte-o partidă de votcă, pe acelaşi motiv…).

Vorbeam însă de ploi, începute în după-amiaza zilei de 22 iunie şi care-au continuat toată săptămâna, cu intermitenţe. Nu se poate sta în casă vara, chiar dacă toarnă cu găleata. Şi atunci, între două averse, mai ieşeam în parcul de la Râşcani, cu cele câteva lacuri înşirate ca pe aţă, să-mi „plimb vreo idee”. Deosebit de reconfortantă, natura după ploaie. (Cum ai da peste cap, într-o zi caniculară, o băutură răcoritoare, fie şi… whisky cu gheaţă.)

Nu doar reconfortantă, dar şi vie – natura (atât cât a mai rămas, livrată oraşului, tot mai ofensiv), manifestându-se la fiecare pas, literalmente. Fiindcă, asta e, nu te poţi plimba pe aleile parcului fără să nu dai de sute şi sute de melci ce le traversează încolo şi încoace, nepăsători la graba trecătorilor, ca şi la roţile automobilelor (prezente şi acestea în parc, de parcă nu le-ar fi ajuns carosabilul urbei). Toate bune şi frumoase, dacă lumea s-ar mai şi uita sub picioare. Căci aleile parcului sunt „pavate” cu căsuţe mobile de melci – unele, helas! strivite, sub tălpi sau sub anvelope.

Şi întocmai ca personajul lui J. D. Salinger din De veghe în lanul de secară – „Îmi tot imaginez o mulţime de copii care se joacă într-un lan de secară. Mii de copilaşi şi nimeni prin preajmă – nimeni mare, vreau să spun – în afară de mine. Şi eu stau în picioare pe buza unei stânci scrântite. Ce am de făcut, trebuie să prind pe oricine ar trece dincolo de stâncă” –, m-am pomenit la un moment dat că, din om ieşit la promenadă, mă transform într-un soi de agent de circulaţie: la tot pasul luam cu două degete o căsuţă mobilă de pe asfalt şi o transportam pe calea aerului de cealaltă parte a aleii, pe direcţia deplasării melcului. Şi aşa, preţ de o plimbare. O zi, două, trei… În tot acest timp, am văzut zeci de căsuţe strivite, mari şi mici, ca şi cum cineva le-ar fi forţat intrarea, autoinvitându-se acasă la melc şi punându-i cizma în prag.

Nu „un strugure de poamă/ (…) pe harta Uniunii”, Moldova seamănă mai curând cu un melc ce-şi poartă căsuţă – acum, plină de musafiri: poftiţi şi nepoftiţi – când într-o direcţie, când în alta: unii, după obişnuinţă, o calcă în picioare; alţii o ajută să treacă de cealaltă parte, unde cel puţin regulile de circulaţie sunt clare şi respectate de toată lumea.