Emilian Galaicu-Păun

Catastrofal sfârşit de iunie – ploi diluviene, inundaţii, dar şi trista aniversare a lui 28 Iunie 1940, acum redată istoriei naţionale în adevărata sa dimensiune tragică prin „decretul Ghimpu”, după şapte decenii de „sărbătoare” continuă. Reacţia pe care l-a stârnit decretul prezidenţial – în interior (y compris, al AIE), ca şi în exterior – demonstrează o dată în plus cât de departe este politicul de adevărul istoric.

Brusc, vinul moldovenesc „s-a oţetit” şi nu mai este bun pentru piaţa rusă. (Mă întreb, între paranteze, dacă ori de câte ori Rusia reîncepe „războiul gazului”, Europa i-ar rebuta câte-o partidă de votcă, pe acelaşi motiv…).

Vorbeam însă de ploi, începute în după-amiaza zilei de 22 iunie şi care-au continuat toată săptămâna, cu intermitenţe. Nu se poate sta în casă vara, chiar dacă toarnă cu găleata. Şi atunci, între două averse, mai ieşeam în parcul de la Râşcani, cu cele câteva lacuri înşirate ca pe aţă, să-mi „plimb vreo idee”. Deosebit de reconfortantă, natura după ploaie. (Cum ai da peste cap, într-o zi caniculară, o băutură răcoritoare, fie şi… whisky cu gheaţă.)

Nu doar reconfortantă, dar şi vie – natura (atât cât a mai rămas, livrată oraşului, tot mai ofensiv), manifestându-se la fiecare pas, literalmente. Fiindcă, asta e, nu te poţi plimba pe aleile parcului fără să nu dai de sute şi sute de melci ce le traversează încolo şi încoace, nepăsători la graba trecătorilor, ca şi la roţile automobilelor (prezente şi acestea în parc, de parcă nu le-ar fi ajuns carosabilul urbei). Toate bune şi frumoase, dacă lumea s-ar mai şi uita sub picioare. Căci aleile parcului sunt „pavate” cu căsuţe mobile de melci – unele, helas! strivite, sub tălpi sau sub anvelope.

Şi întocmai ca personajul lui J. D. Salinger din De veghe în lanul de secară – „Îmi tot imaginez o mulţime de copii care se joacă într-un lan de secară. Mii de copilaşi şi nimeni prin preajmă – nimeni mare, vreau să spun – în afară de mine. Şi eu stau în picioare pe buza unei stânci scrântite. Ce am de făcut, trebuie să prind pe oricine ar trece dincolo de stâncă” –, m-am pomenit la un moment dat că, din om ieşit la promenadă, mă transform într-un soi de agent de circulaţie: la tot pasul luam cu două degete o căsuţă mobilă de pe asfalt şi o transportam pe calea aerului de cealaltă parte a aleii, pe direcţia deplasării melcului. Şi aşa, preţ de o plimbare. O zi, două, trei… În tot acest timp, am văzut zeci de căsuţe strivite, mari şi mici, ca şi cum cineva le-ar fi forţat intrarea, autoinvitându-se acasă la melc şi punându-i cizma în prag.

Nu „un strugure de poamă/ (…) pe harta Uniunii”, Moldova seamănă mai curând cu un melc ce-şi poartă căsuţă – acum, plină de musafiri: poftiţi şi nepoftiţi – când într-o direcţie, când în alta: unii, după obişnuinţă, o calcă în picioare; alţii o ajută să treacă de cealaltă parte, unde cel puţin regulile de circulaţie sunt clare şi respectate de toată lumea.

Oricât de abitir s-au străduit autorităţile sovietice să impună „sărbătoarea lui 28 Iunie” în conştiinţa publică – iar contribuţia scriitorilor a fost, în acest sens, una pe cât de substanţială, pe atât de ruşinoasă, de la ciclul lui Alexandru Robot A-nflorit Moldova, din vara lui ’40, sau Sat-ul uitat al lui Andrei Lupan şi Ţara mea a lui Emilian Bucov, la suita de poeme epice colective, dar şi auctoriale, din anii ’50-’60, chemate să legitimeze instaurarea regimului comunist în RSSM –, „Cireşarul roşu” nu a prins, şi asta în ciuda propagandei care te prelua din leagăn (vă mai aduceţi aminte – eram cu toţii „nepoţeii lui Ilici”!) şi nu-ţi mai dădea drumul până nu te trecea prin toate cercurile infernale ale înregimentării: octombrel-pionier-comsomolist-comunist.

Oricine a trecut prin şcoala sovietică nu va uita în veci cum, pe lângă Leniniana sovietică şi moldovenească, an de an învăţat noi şi noi texte – poeme, lucrări dramatice, lucrări în proză – inspirate de 28 Iunie 1940, dată ce marca piatra de hotar a istoriei noastre (între paranteză remarc că „Eliberarea” din ’40 avea o încărcătură simbolică infinit mai mare decât însăşi înfiinţarea RASSM, din 1924). De unde sărbătoarea Marelui Octombrie (7 Noiembrie) certifica apartenenţa tuturor „Republicilor-surori” la acelaşi „norod sovietic”, în cazul moldovenilor 28 Iunie însemna şi dezicerea de neam, limbă, tradiţie, spre a integra (Gu)lagărul socialist.

Acestea fiind spuse, este de înţeles reacţia mai mult decât furibundă a PCRM la decretul preşedintelui interimar Mihai Ghimpu prin care ziua de 28 iunie intră în calendarul oficial al R. Moldova drept una de doliu, în memoria victimelor regimului de ocupaţie sovietic. Altminteri, acest decret ar fi trebuit semnat încă în iunie 1990, imediat după proclamarea suveranităţii RSSM, pentru ca despărţirea de trecut să nu dureze, iată, două decenii bătute pe muchie, iar „Casandrele” politicii noastre naţionale să nu cheme: „Înainte, că înainte era mai bine!” Faptul că survine înainte, dacă nu chiar în plină campanie electorală nu-i ştirbeşte cu nimic semnificaţia, ba din contra – este chemat să despartă apele: felul în care fiecare partid & mişcare politică se raportează la suferinţa umană (10.000 de victime doar în vara lui ’40, la care se adaugă deportaţii, în câteva valuri, din ’40, ’44, ’49; foametea organizată din ’46-’47; „transnistrizarea” Basarabiei – vă mai amintiţi: „Dacă vrei să fii ministru/ Tre’ să fii de peste Nistru” etc., etc.) le situează de-o parte sau de alta a… inimii. Din acest punct de vedere, liberalii par a fi mai de stânga decât PCRM sau PD, chit că şi de-o parte şi de-alta tăvălugul roşu a trecut peste soarta unor oameni (mă gândesc, de pildă, la comunista Zinaida Greceanâi şi la democratul Dumitru Diacov, ambii născuţi în Siberia). A-ţi asuma trecutul (la noi, încă… omniprezent!) constituie chiar actul întemeietor al statalităţii, mai cu seamă că cea moldavă se revendică nu de la Moldova lui Ştefan cel Mare sau Alexandru Ioan Cuza, ci – scuzaţi – de la RASSM.

Nu în ultimul rând, se cuvine să amintesc – aici şi acum – că orizontul de aşteptare al unei părţi bune a societăţii moldoveneşti merge mult mai departe: şi anume – iar „Comisia Cojocaru” urmează să pună documentele pe masă – spre o condamnare explicită a comunismului, de la cea mai înaltă tribună, aşa cum s-a întâmplat în România (Raportul Tismăneanu), dar şi în alte state ale (Gu)lagărului socialist. Or, decretarea zilei de 28 Iunie drept zi de doliu naţional este un prim pas decisiv spre denunţarea Pactului Molotov-Ribbentrop, şi implicit a simbolicii totalitariste. Să se ştie: secera roşie a cosit sute şi mii de vieţi ţărăneşti; ciocanul roşu a dat la cap proletariatului şi intelighenţiei (în toate timpurile & ţările, mai degrabă de stânga).
Or, totul începea într-o zi de iunie, 28, a anului 1914 – Dies irae – la Sarajevo, odată cu asasinarea prinţului moştenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, de către naţionalistul sârb Gavrilo Princip. De-atunci încoace, nu se poate trece peste această zi, din principiu!