Emilian Galaicu-Păun

După ce generaţii de poeţi au scos din minele Singurătăţii tot aurul & argintul, fără a uita de nestematele lirice ale acesteia, pornirea Lilianei Armaşu de a săpa noi galerii interioare, fie şi de uz strict personal, prin care să bântuie preţ de o carte (=viaţă), Singurătatea de miercuri, Arc, 2010, este cu atât mai temerară, cu cât gestul ei artistic nu are nimic teatral, şi nici nu se înscrie în strategia de seducţie a generaţiei din care – cel puţin biologic – face parte, strategie bazată pe exhibarea dacă nu a vieţii personale (în general), cel puţin a experienţelor sexuale (în special). De unde toată lumea „şi-o pune” cu toată lumea, poeta îşi permite lux-ul de a trăi „vieţile de lux ale altora” (câtă amărăciune în aceste trei versuri: „Împart – printre altele – nenumăratele lor/ iubiri./ Le cresc copiii de lux”!), ei rezervându-şi – până la saţiu – „revolta, neliniştea, poezia”.

Cu o intuiţie ce merge direct la ţintă, poeta nu-şi dramatizează condiţia de marginală la modul absolut (citez un poem, alcătuit doar din titlu, „REALITATE ŞI ABIS”, şi un singur vers: „Trăiesc la marginea marginii…”), iar faptul că lasă o portiţă de comunicare, fie şi predestinată doar unei persoane („Vreau să-ţi spun ceva important:/ tu eşti singurul care ştii/ cum să deschizi uşa”, sună SCURT-ul ei MESAJ DE DRAGOSTE), despre care nu se ştie dacă o fi găsit-o sau nu, face locuibil acest univers, iar uneori de-a dreptul primitor. Redactată la persoana întâia sau a doua singular, mereu monocordă, poezia Singurătăţii de miercuri îl are pe vino-ncoa, fără să fie neapărat atractivă; doar că oricine va intra sub pielea eroului liric, trebuie să înceapă prin a face exerciţii de umilinţă, sub îndrumarea nemijlocită a autoarei-guru („Vino să-ncerci disperarea cu mine…”, scrie negru pe alb, într-o INVITAŢIE).

Mare maestru în ale disperării & nimicului („Cel mai mare eveniment din viaţa ta/ e atunci când (nu) ţi se întâmplă nimic”), Liliana Armaşu este un poet cu vână, iar POEM-ul DE LEAGĂN PENTRU OAMENII SINGURI unul dintre cele mai virile texte din câte mi-a fost dat să citesc în ultimii ani. Pune-o de-o lectură!


* * * * *

Poem de leagăn pentru oamenii singuri

Sunt lângă tine, dragostea mea.
Fii fericit.
Eu nu te-am cunoscut. Tu nu m-ai cunoscut.
Copiii noştri nu se vor naşte.
Nu avem ce pierde.

Tandreţea ne-a însoţit mereu, pasiunea,
florile şi încântarea.
Suntem perechea eternă. Nu ai frică de moarte.
Dormi liniştit.

De mult ce ne-am iubit,
am mâncat pământ în prostie,
ne-am scrijelit obrajii şi ne-am zdrobit genunchii,
ţinând în frâu – capcane – dorinţele.

Acum am învins. Suntem legaţi
de-a pururi de-un aspru legământ –
nimeni niciodată să nu ştie
ce doar noi am aflat.

Tandreţea ne-a însoţit mereu, pasiunea,
florile şi încântarea.
Suntem perechea eternă. Nu ai frică de moarte.
Dormi liniştit.

Invitat duminica aceasta la emisiunea lui Mihai Fusu de la Publika TV să vorbesc despre specificul francez, am început – cum era şi firesc – de la fraza generalului Charles de Gaulle, nu mai puţin celebră decât personajul care a lansat-o: „Cum poţi guverna o ţara/un popor ce are 700 feluri de brânză?!” Iar un alt invitat, şi anume Jean-François Myard, preşedintele Consiliului de administraţie al Mobiasbanca – Groupe Société Générale, a avut chiar inspirata idee să aducă în studio un camembert, drept care „la planete France” (Noir Desir) a luat brusc conturul unei roţi de caşcaval ce m-a dus la replica lui Luca Piţu, nu mai puţin cunoscută în cercurile intelectuale: „Pentru francezi, Dumnezeu s-a înfromajat în istorie”. Substituirea întrupării prin înfromajare mi se pare cel mai frumos omagiu adus poporului ce a dat lumii nu doar Mari Revoluţii, de la 1789, 1848, 1968, ci şi roquefort-ul, ca să citez doar un fel, din cele peste 700, de brânză.

În francofilia mea nedezminţită în timp, ajunsesem să cred, împotriva tuturor evidenţelor, că fromajul este o invenţie pur franceză, când recitind pentru a suta oară Cartea lui Iov, am dat peste acest pasaj ce mi-a luat literalmente piuitul:

„10.9. Adu-Ţi aminte că Tu m-ai lucrat ca lutul;
şi vrei din nou să mă prefaci în ţărână?
10.10. Nu m-ai muls ca laptele?
Nu m-ai închegat ca brânza?”

Aproape că mi-a venit să alerg la frigider, să iau o gură de brânză de burduf, într-atât de convingător se lamentează Iov. Dincolo de anecdotic, gust una din cele mai complexe metafore, mai puţin uzitată decât cea a „ţărânii ce se întoarce în pământ”, ce se datorează unui popor de păstori, şi care consună oarecum cu nemuritoarele versuri ale Mioriţei noastre: „Feţişoara lui/ spuma laptelui”. Şi tot noi avem expresia: „Mare brânză!”, care vrea să însemne un lucru de nimic, la fel cum pe lângă geniul tragic al lui Eminescu îl avem şi pe cel comic, al lui Ion Luca Caragiale.

Şi încă: tot mai uşor guvernezi un popor având peste 700 feluri de brânză decât o naţiune ce se revendică de la „trei ciobănei” fratricizi…