Emilian Galaicu-Păun

Invitat duminica aceasta la emisiunea lui Mihai Fusu de la Publika TV să vorbesc despre specificul francez, am început – cum era şi firesc – de la fraza generalului Charles de Gaulle, nu mai puţin celebră decât personajul care a lansat-o: „Cum poţi guverna o ţara/un popor ce are 700 feluri de brânză?!” Iar un alt invitat, şi anume Jean-François Myard, preşedintele Consiliului de administraţie al Mobiasbanca – Groupe Société Générale, a avut chiar inspirata idee să aducă în studio un camembert, drept care „la planete France” (Noir Desir) a luat brusc conturul unei roţi de caşcaval ce m-a dus la replica lui Luca Piţu, nu mai puţin cunoscută în cercurile intelectuale: „Pentru francezi, Dumnezeu s-a înfromajat în istorie”. Substituirea întrupării prin înfromajare mi se pare cel mai frumos omagiu adus poporului ce a dat lumii nu doar Mari Revoluţii, de la 1789, 1848, 1968, ci şi roquefort-ul, ca să citez doar un fel, din cele peste 700, de brânză.

În francofilia mea nedezminţită în timp, ajunsesem să cred, împotriva tuturor evidenţelor, că fromajul este o invenţie pur franceză, când recitind pentru a suta oară Cartea lui Iov, am dat peste acest pasaj ce mi-a luat literalmente piuitul:

„10.9. Adu-Ţi aminte că Tu m-ai lucrat ca lutul;
şi vrei din nou să mă prefaci în ţărână?
10.10. Nu m-ai muls ca laptele?
Nu m-ai închegat ca brânza?”

Aproape că mi-a venit să alerg la frigider, să iau o gură de brânză de burduf, într-atât de convingător se lamentează Iov. Dincolo de anecdotic, gust una din cele mai complexe metafore, mai puţin uzitată decât cea a „ţărânii ce se întoarce în pământ”, ce se datorează unui popor de păstori, şi care consună oarecum cu nemuritoarele versuri ale Mioriţei noastre: „Feţişoara lui/ spuma laptelui”. Şi tot noi avem expresia: „Mare brânză!”, care vrea să însemne un lucru de nimic, la fel cum pe lângă geniul tragic al lui Eminescu îl avem şi pe cel comic, al lui Ion Luca Caragiale.

Şi încă: tot mai uşor guvernezi un popor având peste 700 feluri de brânză decât o naţiune ce se revendică de la „trei ciobănei” fratricizi…

Eram la Timişoara când maestrul Aureliu Busuioc şi-a pierdut femeia vieţii sale, pe Tanţi. Aşa-i spunea în viaţa de toate zilele, dar şi în poeme. La rândul ei, doamna T. îl gratula Rică. Era ceva de-a dreptul emoţionant să-i auzi pe aceşti doi oameni, trecuţi binişor de 80 de ani, zicându-şi Tanţi – Rică, de parcă te-ai fi aflat într-un roman de Camil Petrescu, şi nu într-un apartament la bloc, hăt la etajul 8, de unde poetul octogenar cobora tot mai rar.

Abia aterizat la Chişinău, am aflat din ziare de pierderea dlui Busuioc, şi totodată numele oficial al soţiei sale – Tatiana. Nu-mi spunea nimic numele, eu ştiind-o pe Tanţi, femeia elegantă care mă îndemna, ori de câte ori eram pe ospeţe la Domniile Sale, să trec la masă (replica lui AB nu întârzia nici ea: „Sper că n-ai venit la mine ca să mănânci!”).

Tocmai s-au împlinit 40 de zile de când casa a rămas fără stăpână, iar la masa de pomenire ne-am regăsit, prietenii poetului, într-o formulă ce nu ţine cont de generaţii, -isme literare, ierarhii etc., etc. Eram – Vasile Romanciuc, Eugen Lungu, Arcadie Suceveanu, Gheorghe Prini, Val Butnaru, subsemnatul (în ultima clipă, Mircea V. Ciobanu s-a simţit rău şi nu a putut să vină) – cavaleri ai unei mese rotunde, chit că Aureliu Busuioc nu e neapărat regele Arthur, şi nici reşedinţa sa, atât de primitoare de când ţin minte, Camelot. Mai exact, Cavaleri ai Mesei Tăcerii.

Cum era şi firesc, doar de tăcut nu s-a tăcut la acea masă, fiul poetului Cornel dând tonul şi animând-o până târziu în noapte. S-a vorbit câte-n lună şi stele, dar a revenit iar şi iar, spus pe diferite voci: „Să-i fie ţărâna uşoară”. Stăteam printre Cavalerii Mesei Tăcerii şi-mi aminteam cum, pe 1 noiembrie 2007 – dovadă, autograful maestrului pe antologia Punct, Ştiinţa, 2007 –, poetul îmi citise, din proaspătul volum, mai multe texte, inclusiv Concert, pe care-l reproduc mai jos, respectându-i verticalitatea, cu regretul că cea care i l-a inspirat nu mai e să-l asculte:

Concert

Pentru Tanţi

Nebun sublim, trecutul, mai vine la cavoul
În neuronii căror şi-a conservat ecoul,
Şi răvăşind incinta cu vechituri perene,
Ia uite ce mai află alături de migrene:

Tu, dominând parterul. De ochiul meu, avidul,
Creştea jur-împrejuru-ţi inexorabil vidul,
Şi-n vreme ce sub haina-mi pulsa frenetic dorul,
Mai respiram în sală – tu, eu şi dirijorul.

Dramatizând, maestrul, cu gesturi foarte grave
Zvârlea în plinul sălii acorduri scandinave.
Tunau teribil tube, vuiau violoncele
Şi înşirau valtorne mirabile mărgele.

Înfioraţi bemolii, scăpaţi de sub baghetă,
Puneau ninsori atente pe fruntea ta cochetă,
Pe când diezii tragici, abia născuţi la rampă,
Îţi survolau făptura ca fluturii o lampă…

O, tu! În rândul patru! Şi-acum mă doare poanta;
Peer Ghynt venise-alături gentil să-ţi ţie geanta,
Şi vestejindu-şi soarta, de farmecele tale,
Îţi încălzea auzul cu arii boreale!

Hiperboreic melos!
Viori nevinovate
Strigară de iubire şi infidelitate.
Băteau timpane-n tâmple, fiorduri fără pată
Îşi sugrumau talazul în sala indignată,
Şi pumnii incapabili afrontul să-l suporte,
În pluşul roz şi roşu loviră mezzo-forte.

Purtam pantofi de cârpă făcuţi cu cretă sură
Şi-un tom imens de versuri nescrise sub tunsură.
Dar ca cirac sensibil şi demn al lui Erato
Simţeam că-mi creşte pulsul la modul zis staccato.
Şi mai simţeam, ştiindu-l cumplit ce mi-i năravul,
Că am rămas în sală – tu, eu şi scandinavul,
În sala destinată pentru hipnoze-n masă,
Dar pentru trei destine, vai, prea nespaţioasă!...

…Când te-am luat de mână atunci întâia oară
Şi ţi-am găsit privirea – Peer Ghynt ieşea afară…