Emilian Galaicu-Păun

...nu merită să câştige! Doi candidaţi la preşedinţia statului – cel mai puternic din lume, SUA, şi cel mai năpăstuit de pe glob, Republica Moldova – refuză să se recunoască învinşi, primul, Donald Trump, bătut în scrutinul din 3 noiembrie şi dând vina pe votul prin corespondenţă, şi cel din urmă, Igor Dodon, învins în turul întâi al alegerilor din 1 noiembrie şi demonizând diaspora, „electoratul paralel”. („DoDonald”, aşa numisem personajul compozit acum 4 ani, când venea la putere, după ce că n-au ezitat să-şi pună în valoare masculinitatea, ca să nu zic machismul.) Or, simetria comportamentelor este în sine grăitoare şi acum, în noiembrie 2020 – cel dintâi aşa şi nu l-a sunat pe democratul Joe Biden, să-l felicite pentru victorie; cel din urmă, mai şmecher, a ţinut s-o gratuleze pe lidera PAS, Maia Sandu, pentru calificarea în turul doi, şi nu pentru victoria în turul întâi, cum ar fi fost firesc. Mai mult decât atât, de câteva zile încoace capitala e împânzite cu panouri (roşii, că doar nu degeaba avem un primar socialist !!!) publicitare în care se spune că – de unde până unde?! – Chişinăul votează Igor Dodon, pe când lucrurile au stat exact pe invers în turul 1, Maia Sandu repurtând o victorie de peste 45%, contra 30% ale lui Dodon. Minciunile nu se opresc aici, insinuările (mai grave ca cele cu „mii de sirieni” de acum patru ani) continuă, falsurile au împânzit ţara, ceea ce înseamnă că candidatul „independent susţinut de socialişti” (cacofonie deloc intenţionată, dar la locul ei) nici nu se gândeşte să-şi pregătească, de pe acum, discursul de înfrângere. (Mă opresc aici, în aşteptarea deznodământului din 15 noiembrie – toată lumea la vot!)

Astăzi suntem în 11 noiembrie, ziua de naştere a lui Feodor Mihailovici Dostoievski (11 noiembrie 1821, Moscova – 9 februarie 1881, Sankt Petersburg), iar cel mai frumos omagiu care poate fi adus unui scriitor este să fie citit. În cazul lui Dosto, recitit – aşa cum a făcut-o de pildă rusul Leonid Ţîpkin, autorul romanului O vară la Baden-Baden, cu care închei aceste rânduri:

Ori de câte ori am auzit spunându-se despre cutare sau cutare ins, cu admiraţie sau cu resentiment, că ar fi un “personaj dostoievskian”, m-am întrebat dacă acest calificativ i s-ar fi potrivit şi... creatorului Fraţilor Karamazov, astfel încât citindu-l pe Leonid Ţîpkin (20 martie 1926, Minsk – 20 martie 1982, Moscova), O vară la Baden-Baden, Humanitas, 2007 – scriere hibridă, (auto)biografică şi ficţională în acelaşi timp, pe care Susan Sontag o include „printre realizările cele mai remarcabile şi mai originale ale acestui secol” –‚ nedumerirea mea s-a întors într-o interogaţie, deloc retorică: în ce măsură Dostoievski lui Ţîpkin este un personaj romanesc (şi deci „ţîpkinian”), înainte de a fi un „personaj dostoievskian” (adică real)?!

Suntem în 1867. Soţii Dostoievski îşi petrec luna de miere în orăşelul balnear Baden-Baden din Germania, Anna Grigorievna tot cu gândul la „Mişa sau Sonia” ce-abia se anunţă, iar Feodor Mihailovici jucând la ruletă (între paranteză fie spus, s-au cunoscut pe când romancierul tocmai îşi redacta Jucătorul, pe care i-l şi dictează tinerei stenografiste, pe care o va cere apoi de nevastă). La început, lucrurile se întâmplă aşa: „Când ajunse acasă, Fedia îngenunche dinaintea Annei Grigorievna, încât ea rămase cu gura căscată de mirare, retrăgându-se într-un colţ al camerei, însă el se târa în genunchi după ea, repetând: Iartă-mă, iartă-mă! Şi Eşti îngerul meu”. Apoi însă, o iau razna : „sosi şi Fedia – era palid şi, căzând ca de obicei în genunchi, îi spuse că pierduse la ruletă banii pe care i-i dăduse pentru răscumpărarea broşei, a cerceilor şi a inelelor”. Iar şi iar, ca într-un film de groază: „El căzu în genunchi şi se târî spre ea, o apucă de mână şi o duse la buze; mereu calmă, Anna Grigorievna îşi retrase mâna, şi calmul acesta lui îi dădea fiori...”

Ca şi cum însuşi destinul s-ar răzbuna, avant la lettre, pe creatorul ce va pune pe foc – cu câtă uşurinţă! –, în Idiotul, un ditamai pachet cu bani, într-o scenă absolut antologică!

Sunt suficienţi comentatori & analişti politici care să ia în discuţie, cu cărţile pe masă, rezultatele primului tur de scrutin prezidenţial din Republica Moldova; mai voi îngroşa rândurile acestora, căci în ultimă instanţă ceea ce aveam de spus am şi făcut-o prin participarea la vot, duminica. Dacă-mi aduc bine aminte, din 1992 încoace, când au avut loc primele alegeri prezidenţiale, niciodată rata de participare la nu a fost una mai scăzută – sigur, se poate invoca pandemia de Covid-19, la nevoie şi vremea urâtă, dar când este vorba de soarta unei ţări toate aceste „argumente” mi se par derizorii: de bună seamă, nu laşi să-ţi scape viitorul din mână pe motiv de epidemie sau ploaie.

Am văzut de toate, în această campanie electorală, de la previziunile (sigur, pro-Dodon!) ale unei „ghicitoarea în ouă” din Etulia la aducerea în studioul ProTV a unui manechin gonflabil al preşedintelui, cu deja celebrul „kuliok” negru legat de gât, gest prin care candidatul Renato Usatâi a „inaugurat” monumentul corupţiei; ierte-mi-se dacă, în încercarea mea de a diversifica această campanie, vă voi propune – nu, în nici un caz pâine de 16 copeici şi nici macaroane & orez & hrişcă din reţeaua magazinelor sociale Şor, ci dacă nu o carte, cel puţin o parabolă indiană – căci, nu-i aşa? omul nu trăieşte doar cu pâine. Iat-o:

Cerşetorul şi regele

Un om sărman, care abia îşi ducea zilele cerşind din poartă-n poartă, a zărit într-o bună zi o caleaşcă de aur in­trând în sat, iar în caleaşcă se afla un rege frumos şi surâzător.

Săracul şi-a spus de îndată în sinea lui: suferinţele mele au luat sfârşit, traiul meu nevoiaş s-a isprăvit. Simt că regele cu chip luminos a venit aici doar pentru mine. Am să mă bucur de firimiturile averii lui şi am să duc de azi înainte o viaţă lipsită de griji.

Ca şi cum ar fi venit, într-adevăr, pentru a-l întâlni pe omul cel sărman, regele a oprit caleaşca în dreptul lui. Cerşetorul, care îngenunchease cu fruntea în ţărână, s-a ridicat şi l-a privit, încredinţat că norocul n-avea să-l mai ocolească.

Deodată, regele a întins o mână spre cerşetor şi i-a spus:

– Ce-mi dai?

Săracul, uimit şi încurcat, n-a ştiut ce să-i răspundă. „Nu cumva re­gele vrea să glumească sau să-şi bată joc de mine?”, se întreba el. „Ori mă aşteaptă alte necazuri?”
Apoi, văzând surâsul regelui, chipul luminos şi mâna în­tinsă, a scotocit în traistă şi a găsit câţiva pumni de orez. A luat un bob de orez şi i l-a dat regelui, care i-a mulţumit şi a plecat mai departe în caleaşca trasă de caii nemaipomenit de iuţi.

Seara, cerşetorul şi-a golit traista şi a găsit un bob de aur. A început să plângă amar…

– De ce oare nu i-am dat tot orezul?!

* * * * * * * * *

Acum, gândească-se fiecare la ce-a vrut să spună autorul anonim – dar şi cel de-o citează – prin parabola dată; mie unuia nu-mi rămâne decât să-i îndemn la rându-mi pe (în ordinea numărului de voturi câştigate) Renato Usatâi, Andrei Năstase, Octavian Ţâcu, Tudor Deliu şi Dorin Chirtoacă să-şi cheme susţinătorii (unii au şi făcut-o!) a-i oferi votul lor („bobul de orez”) candidatului pro-european, doamnei Maia Sandu, în ideea că fiecare „bob de orez”, odată adăugat tuturor celorlalte, ar putea fi chiar votul de aur pentru victoria finală… În caz contrar, toate aceste „boabe de orez” risipite ar ajunge numai bine pentru o colivă, odată ieşit preşedinte Kremlinovici – ceea ce, sper din toată inima, să nu se mai întâmple în veci.

Moldoveni din toate ţările, uniţi-vă!