Emilian Galaicu-Păun

Pe 9 august curent, în Belarus au avut loc alegeri prezidenţiale – fraudate, după cum au constatat numeroşi observatori! –, în urma cărora a fost proclamat învingător (pentru a câta oară !!!) Aleksandr Lukaşenko, la putere din 1994, de unde datele sondajelor o dădeau câştigătoare pe opozanta Svetlana Tihanovskaia. Ce s-a întâmplat după, se ştie – sute de mii de manifestanţi în toată ţară; impresionanta desfăşurare a forţelor de ordine, la Minsk şi în alte oraşe; peste 30.000 de arestări; primele jertfe şi nenumăraţi răniţi. Se pare că Батька nu are de gând să plece (lozinca manifestanţilor sună chiar aşa: «Уходи!»), iar riposta regimului, foarte dură, se vrea descurajantă din oficiu, în ciuda izolării internaţionale a ultimului dictator european. Ghilotina belarusă a tocat nu doar vieţi omeneşti, ci şi instituţii culturale & media, printre care şi teatre.

Despre toate acestea e piesa dramaturgului Andrei Kureicik, Insultaţi. Belarus[ia], Un manifest în numele libertăţii şi demnităţii umane, în tălmăcirea Ralucăi Rădulescu, al cărei spectacol-lectură, în regia Luminiţei Ţâcu, a avut loc joi, 19 noiembrie, la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău. (Din distribuţie: Bătrânul – Petru Hadârcă, Tânărul – Alexandru Pleşca, Novicea – Diana Decuseară, Pozitiva – Anastasia Cărăuş, Prădătorul – Mihai Zubcu, Mortul – Iurie Focşa, Moralista – Dorina Zubcu-Marginean.) Gestul în sine mi s-a părut unul de mare curaj intelectual, în contextul alegerilor prezidenţiale din Republica Moldova – şi dacă ar fi ieşit învingător (prin fraudă, ca în 2016…) actualul preş. Dodon, ar fi urmat şi la noi „scenariul belarus”?! Şi cât ar fi durat eventualele proteste, pe timp de iarnă & în plină pandemie?! S-ar fi găsit voci care să denunţe, y compris artistic, impostura? Ce reacţie ar fi avut intelectualitatea de creaţie, per amsamblu?!

Dacă-mi aduc bine minte, la scurt timp după protestele chişinăuienilor din 7 aprilie 2009 au apărut şi la noi primele texte dramatice, semnate de Constantin Cheianu, Irina Nechit ş.a., despre „evenimente” (aşa le place autorităţilor să le numească, fără să fi dus investigaţiile la bun sfârşit). Au avut (piesele) mai degrabă un ecou local, şi nici R. Moldova nu a strâns şurubul, în ciuda avertismentelor premierului de atunci, Zinaida Greceanâi (alias Zina Carabina, de-atunci), că se va trage în manifestanţi. Din nefericire, nu s-a putut evita vărsarea de sânge. Iar toţi cei care au trecut prin „coridoarele morţii” din comisariate încă aşteaptă să li se facă dreptate – în numele libertăţii.

Practica unor spectacole-lectură nu este una foarte frecventă la noi; cu atât mai binevenit acest gest manifest (repetat în alte două duzini de ţări) al echinei de la Naţionalul moldovenesc. Şi noi am avut un 7 aprilie ’09 – 9 ne pasă!

P.S. De data asta, îngădui-mi-se să mă semnez, în semn de solidaritate, cu acest

Sonet (în regim) răsturnat:

După fiece

miting al

opoziţiei

autocisterne

cu sânge

nevinovat

sunt trimise

să spele

caldarâmul

din Piaţa

Roşie, spre

satisfacţia

omului de

la Kremlin.

(Scriitorul Cristian Teodorescu mi-a solicitat un interviu pentru revista Caţavencii, de la Bucureşti, à propos de rezultatele alegerilor prezidenţiale din Republica Moldova. În cele ce urmează, vă propun, în avanpremieră, un mic fragment.)

Cristian Teodorescu: Înainte de primul tur te așteptai sau doar sperai să cîștige Maia Sandu?

Emilian Galaicu-Păun: Într-un fel, mă aşteptam, chiar dacă timid – prea multă nemulţumire se acumulase în societate; buboiul era răscopt, iar aroganţa, ca să nu zic bădărănia de cea mai joasă speţă cu care preş. Dodon şi-a tratat cetăţenii, y compris propriul electorat (în plină pandemie, şi-a scos susţinătorii de strânsură la un miting improvizat chiar vineri, 13, cu două zile înainte de turul doi, asta în ciuda creşterii exponenţiale a numărului de infestaţi cu Covid 19), şi cu atât mai abitir oponenţii, trebuia taxată. Să fie limpede, Igor Dodon NU a construit niciodată nimic: şi-a început cariera în Partidul Comuniştilor, sub Voronin; într-un moment de cotitură, când Moldova era guvernată de AIE, şi-a dat „votul de aur” pentru alegerea lui Nicolae Timofti, după care i s-a pus în braţe Partidul Socialiştilor, iar în 2016 a fost ales preşedinte cu ajutorul PDM-ului lui Vlad Plahotniuc. Din contră, Maia Sandu şi-a construit o carieră exemplară, încă înainte de a fi intrat în politică (studii & job în SUA), dând dovadă de caracter & competenţă. Cred că au votat-o cu capul toţi cei pe care-i doar inima pentru Moldova!

C.T.: Cît au cîntărit voturile din diaspora pentru victoria Maiei Sandu?

Em. G.-P.: Enorm în turul întâi, înclinând balanţa de partea doamnei Maia Sandu şi motivându-i pe moldovenii rămaşi acasă să iasă masiv la vot, în turul doi. Ceea ce s-a şi întâmplat – de data aceasta, candidata PAS a câştigat şi în ţară, şi în diasporă, fapt uluitor după ce că toate resursele administrative ale statului au lucrat pentru „candidatul independent susţinut de socialişti”, fiind mobilizaţi şi alegătorii transnistieni (aduşi în mod organizat la vot şi plătiţi – spre deosebire de cei din diaspora, mulţi parcurgând sute de km doar că să-şi dea votul pentru schimbarea la faţă a RM) & găgăuzi, şi unii şi alţii „separatişti declaraţi”. Altminteri, staful electoral al Maiei Sandu a semnalat numeroase nereguli, noroc că prezenţa la vot a fost peste puterea de falsificare a lui I.D.

C.T.: La noi nu există nici un parlamentar care să fi studiat la Harvard, ca noua voastră președintă. (Avem însă destui politicieni care și-au falsificat CV-urile la secțiunea studii.) A contat asta pentru alegătorii din Basarabia?

Em. G.-P.: Memorabilă în acest sens formula deputatului PAS Dumitru Alaiba: „Maia Sandu a făcut Harvardul, şi nu se laudă cu aceasta. Igor Dodon nu a făcut Harvardul şi se laudă cu asta”. O fi contat pentru cei care preţuiesc oamenii cu carte, nu puţini, dar în mare măsură e apreciată persoana onestă & integră Maia Sandu, un lider firesc – primul, dacă mă gândesc bine, de la proclamarea independenţei RM, în 1991 – care şi-a pus osul la treabă, mai întâi ca ministru al Învăţământului, apoi ca om politic responsabil, construind un partid proeuropean, PAS, cu care a intrat în Parlament în 2019, iar apoi asumându-şi şi rolul de Premier, într-o „coaliţie” împotriva firii – gest sinucigaş, în opinia unora, dar singurul posibil la acea oră spre a-l alunga pe sinistrul Vlad Plahotniuc şi a scoate ţara din captivitate.

C.T: Cum de s-au lăsat convinși alegătorii de la țară că lumina nu mai vine de la Răsărit?

Em. G.-P.: Un locuitor al nu mai ţin minte cărui sat a plasat recent pe fb o hartă a localităţii sale, cu drapele statelor în care au plecat fiii şi fiicele ţăranilor rămaşi la vatră – ei bine, este o hartă a Europei, cu vreo două duzini de steaguri! Cam aşa stau lucrurile în mai toate zonele din RM, mai puţin în Găgăuzia, total rusificată, şi în raioanele de nord ale Moldovei, care votează „roşu” de fiecare dată (nu pun la socoteală şi Transnistria, căci nu s-a putut face campanie electorală pe teritoriul controlat de separatişti; atât că administraţia de la Tiraspol i-a dat o mână de ajutor lui Dodon, după ce că acesta îl primise pe aşa-zisul preşedinte transnistrian cu onoruri de stat). Am cunoscut suficienţi ţărani care nu ştiu să citească cu grafie românească, dar care cunosc o duzină de capitatele europene, de unde le vine „mălaiul” câştigat – la început, la negru, iar de ceva timp, şi absolut legat – de progeniturile lor, şcolite în România şi Occident. (Să nu uităm că şi Maia Sandu a lucrat ceva timp în străinătate, în calitate de consilier al Directorului Executiv la Banca Mondială, în Washington DC, SUA, după ce obţinuse titlul de Master în administraţie publică la Harvard Kennedy School of Government.) Cât despre „lumina de la Răsărit”, se pare că a cam pălit în ultimii ani, de când cu scăderea preţului petrolului… Între timp, tot mai mulţi moldoveni au pus mâna pe undiţă, şi nu mai aşteaptă să li se pună peştele (fript, cu mujdei!) în blid.

C.T.: Votanții lui Dodon cum au primit înfrîngerea lui?

Em. G.-P.: Ţara în care ne-am trezit – şi votanţii Maiei Sandu, şi votanţii lui Igor Dodon –, nu mai este aceeaşi, chiar dacă instituţiile statale încă sunt în mâinile vechii administraţii. Am ieşit luni dimineaţa în oraş, am văzut oameni calmi, mult mai luminoşi la faţă. Asta nu înseamnă că noul preşedinte nu va fi sabotat – nu atât de votanţii lui Dodon, cât de socialiştii acestuia, dar şi de ŞOR-işti şi alţi perdanţi. Oamenii însă au numai de câştigat odată cu această schimbare „la vârf” în RM, la fel cum şi investirea Guvernului Maia Sandu în vara lui 2019 aducea un plus de speranţă…