Emilian Galaicu-Păun

(Scriitorul Cristian Teodorescu mi-a solicitat un interviu pentru revista Caţavencii, de la Bucureşti, à propos de rezultatele alegerilor prezidenţiale din Republica Moldova. În cele ce urmează, vă propun, în avanpremieră, un mic fragment.)

Cristian Teodorescu: Înainte de primul tur te așteptai sau doar sperai să cîștige Maia Sandu?

Emilian Galaicu-Păun: Într-un fel, mă aşteptam, chiar dacă timid – prea multă nemulţumire se acumulase în societate; buboiul era răscopt, iar aroganţa, ca să nu zic bădărănia de cea mai joasă speţă cu care preş. Dodon şi-a tratat cetăţenii, y compris propriul electorat (în plină pandemie, şi-a scos susţinătorii de strânsură la un miting improvizat chiar vineri, 13, cu două zile înainte de turul doi, asta în ciuda creşterii exponenţiale a numărului de infestaţi cu Covid 19), şi cu atât mai abitir oponenţii, trebuia taxată. Să fie limpede, Igor Dodon NU a construit niciodată nimic: şi-a început cariera în Partidul Comuniştilor, sub Voronin; într-un moment de cotitură, când Moldova era guvernată de AIE, şi-a dat „votul de aur” pentru alegerea lui Nicolae Timofti, după care i s-a pus în braţe Partidul Socialiştilor, iar în 2016 a fost ales preşedinte cu ajutorul PDM-ului lui Vlad Plahotniuc. Din contră, Maia Sandu şi-a construit o carieră exemplară, încă înainte de a fi intrat în politică (studii & job în SUA), dând dovadă de caracter & competenţă. Cred că au votat-o cu capul toţi cei pe care-i doar inima pentru Moldova!

C.T.: Cît au cîntărit voturile din diaspora pentru victoria Maiei Sandu?

Em. G.-P.: Enorm în turul întâi, înclinând balanţa de partea doamnei Maia Sandu şi motivându-i pe moldovenii rămaşi acasă să iasă masiv la vot, în turul doi. Ceea ce s-a şi întâmplat – de data aceasta, candidata PAS a câştigat şi în ţară, şi în diasporă, fapt uluitor după ce că toate resursele administrative ale statului au lucrat pentru „candidatul independent susţinut de socialişti”, fiind mobilizaţi şi alegătorii transnistieni (aduşi în mod organizat la vot şi plătiţi – spre deosebire de cei din diaspora, mulţi parcurgând sute de km doar că să-şi dea votul pentru schimbarea la faţă a RM) & găgăuzi, şi unii şi alţii „separatişti declaraţi”. Altminteri, staful electoral al Maiei Sandu a semnalat numeroase nereguli, noroc că prezenţa la vot a fost peste puterea de falsificare a lui I.D.

C.T.: La noi nu există nici un parlamentar care să fi studiat la Harvard, ca noua voastră președintă. (Avem însă destui politicieni care și-au falsificat CV-urile la secțiunea studii.) A contat asta pentru alegătorii din Basarabia?

Em. G.-P.: Memorabilă în acest sens formula deputatului PAS Dumitru Alaiba: „Maia Sandu a făcut Harvardul, şi nu se laudă cu aceasta. Igor Dodon nu a făcut Harvardul şi se laudă cu asta”. O fi contat pentru cei care preţuiesc oamenii cu carte, nu puţini, dar în mare măsură e apreciată persoana onestă & integră Maia Sandu, un lider firesc – primul, dacă mă gândesc bine, de la proclamarea independenţei RM, în 1991 – care şi-a pus osul la treabă, mai întâi ca ministru al Învăţământului, apoi ca om politic responsabil, construind un partid proeuropean, PAS, cu care a intrat în Parlament în 2019, iar apoi asumându-şi şi rolul de Premier, într-o „coaliţie” împotriva firii – gest sinucigaş, în opinia unora, dar singurul posibil la acea oră spre a-l alunga pe sinistrul Vlad Plahotniuc şi a scoate ţara din captivitate.

C.T: Cum de s-au lăsat convinși alegătorii de la țară că lumina nu mai vine de la Răsărit?

Em. G.-P.: Un locuitor al nu mai ţin minte cărui sat a plasat recent pe fb o hartă a localităţii sale, cu drapele statelor în care au plecat fiii şi fiicele ţăranilor rămaşi la vatră – ei bine, este o hartă a Europei, cu vreo două duzini de steaguri! Cam aşa stau lucrurile în mai toate zonele din RM, mai puţin în Găgăuzia, total rusificată, şi în raioanele de nord ale Moldovei, care votează „roşu” de fiecare dată (nu pun la socoteală şi Transnistria, căci nu s-a putut face campanie electorală pe teritoriul controlat de separatişti; atât că administraţia de la Tiraspol i-a dat o mână de ajutor lui Dodon, după ce că acesta îl primise pe aşa-zisul preşedinte transnistrian cu onoruri de stat). Am cunoscut suficienţi ţărani care nu ştiu să citească cu grafie românească, dar care cunosc o duzină de capitatele europene, de unde le vine „mălaiul” câştigat – la început, la negru, iar de ceva timp, şi absolut legat – de progeniturile lor, şcolite în România şi Occident. (Să nu uităm că şi Maia Sandu a lucrat ceva timp în străinătate, în calitate de consilier al Directorului Executiv la Banca Mondială, în Washington DC, SUA, după ce obţinuse titlul de Master în administraţie publică la Harvard Kennedy School of Government.) Cât despre „lumina de la Răsărit”, se pare că a cam pălit în ultimii ani, de când cu scăderea preţului petrolului… Între timp, tot mai mulţi moldoveni au pus mâna pe undiţă, şi nu mai aşteaptă să li se pună peştele (fript, cu mujdei!) în blid.

C.T.: Votanții lui Dodon cum au primit înfrîngerea lui?

Em. G.-P.: Ţara în care ne-am trezit – şi votanţii Maiei Sandu, şi votanţii lui Igor Dodon –, nu mai este aceeaşi, chiar dacă instituţiile statale încă sunt în mâinile vechii administraţii. Am ieşit luni dimineaţa în oraş, am văzut oameni calmi, mult mai luminoşi la faţă. Asta nu înseamnă că noul preşedinte nu va fi sabotat – nu atât de votanţii lui Dodon, cât de socialiştii acestuia, dar şi de ŞOR-işti şi alţi perdanţi. Oamenii însă au numai de câştigat odată cu această schimbare „la vârf” în RM, la fel cum şi investirea Guvernului Maia Sandu în vara lui 2019 aducea un plus de speranţă…

...nu merită să câştige! Doi candidaţi la preşedinţia statului – cel mai puternic din lume, SUA, şi cel mai năpăstuit de pe glob, Republica Moldova – refuză să se recunoască învinşi, primul, Donald Trump, bătut în scrutinul din 3 noiembrie şi dând vina pe votul prin corespondenţă, şi cel din urmă, Igor Dodon, învins în turul întâi al alegerilor din 1 noiembrie şi demonizând diaspora, „electoratul paralel”. („DoDonald”, aşa numisem personajul compozit acum 4 ani, când venea la putere, după ce că n-au ezitat să-şi pună în valoare masculinitatea, ca să nu zic machismul.) Or, simetria comportamentelor este în sine grăitoare şi acum, în noiembrie 2020 – cel dintâi aşa şi nu l-a sunat pe democratul Joe Biden, să-l felicite pentru victorie; cel din urmă, mai şmecher, a ţinut s-o gratuleze pe lidera PAS, Maia Sandu, pentru calificarea în turul doi, şi nu pentru victoria în turul întâi, cum ar fi fost firesc. Mai mult decât atât, de câteva zile încoace capitala e împânzite cu panouri (roşii, că doar nu degeaba avem un primar socialist !!!) publicitare în care se spune că – de unde până unde?! – Chişinăul votează Igor Dodon, pe când lucrurile au stat exact pe invers în turul 1, Maia Sandu repurtând o victorie de peste 45%, contra 30% ale lui Dodon. Minciunile nu se opresc aici, insinuările (mai grave ca cele cu „mii de sirieni” de acum patru ani) continuă, falsurile au împânzit ţara, ceea ce înseamnă că candidatul „independent susţinut de socialişti” (cacofonie deloc intenţionată, dar la locul ei) nici nu se gândeşte să-şi pregătească, de pe acum, discursul de înfrângere. (Mă opresc aici, în aşteptarea deznodământului din 15 noiembrie – toată lumea la vot!)

Astăzi suntem în 11 noiembrie, ziua de naştere a lui Feodor Mihailovici Dostoievski (11 noiembrie 1821, Moscova – 9 februarie 1881, Sankt Petersburg), iar cel mai frumos omagiu care poate fi adus unui scriitor este să fie citit. În cazul lui Dosto, recitit – aşa cum a făcut-o de pildă rusul Leonid Ţîpkin, autorul romanului O vară la Baden-Baden, cu care închei aceste rânduri:

Ori de câte ori am auzit spunându-se despre cutare sau cutare ins, cu admiraţie sau cu resentiment, că ar fi un “personaj dostoievskian”, m-am întrebat dacă acest calificativ i s-ar fi potrivit şi... creatorului Fraţilor Karamazov, astfel încât citindu-l pe Leonid Ţîpkin (20 martie 1926, Minsk – 20 martie 1982, Moscova), O vară la Baden-Baden, Humanitas, 2007 – scriere hibridă, (auto)biografică şi ficţională în acelaşi timp, pe care Susan Sontag o include „printre realizările cele mai remarcabile şi mai originale ale acestui secol” –‚ nedumerirea mea s-a întors într-o interogaţie, deloc retorică: în ce măsură Dostoievski lui Ţîpkin este un personaj romanesc (şi deci „ţîpkinian”), înainte de a fi un „personaj dostoievskian” (adică real)?!

Suntem în 1867. Soţii Dostoievski îşi petrec luna de miere în orăşelul balnear Baden-Baden din Germania, Anna Grigorievna tot cu gândul la „Mişa sau Sonia” ce-abia se anunţă, iar Feodor Mihailovici jucând la ruletă (între paranteză fie spus, s-au cunoscut pe când romancierul tocmai îşi redacta Jucătorul, pe care i-l şi dictează tinerei stenografiste, pe care o va cere apoi de nevastă). La început, lucrurile se întâmplă aşa: „Când ajunse acasă, Fedia îngenunche dinaintea Annei Grigorievna, încât ea rămase cu gura căscată de mirare, retrăgându-se într-un colţ al camerei, însă el se târa în genunchi după ea, repetând: Iartă-mă, iartă-mă! Şi Eşti îngerul meu”. Apoi însă, o iau razna : „sosi şi Fedia – era palid şi, căzând ca de obicei în genunchi, îi spuse că pierduse la ruletă banii pe care i-i dăduse pentru răscumpărarea broşei, a cerceilor şi a inelelor”. Iar şi iar, ca într-un film de groază: „El căzu în genunchi şi se târî spre ea, o apucă de mână şi o duse la buze; mereu calmă, Anna Grigorievna îşi retrase mâna, şi calmul acesta lui îi dădea fiori...”

Ca şi cum însuşi destinul s-ar răzbuna, avant la lettre, pe creatorul ce va pune pe foc – cu câtă uşurinţă! –, în Idiotul, un ditamai pachet cu bani, într-o scenă absolut antologică!