Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Moldova - Anatol Rurac
Moldova - Anatol Rurac

Inspirată, ideea de a acorda Premiul ministerului Culturii „Constantin Stere” din Republica Moldova de Ziua Culturii Naţionale. Fără s-o fac pe trouble-fête, căci bănuiesc că jocurile sunt deja făcute, profit de faptul că deţin eu însumi acest premiu şi astfel am dreptul să recomand un autor/un roman demn de acest titlul. Alegerea mea se opreşte la trilogia DUBLU. 57(LVII), Epigraf, 2020 (Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut), semnată de Anatol Rurac – acest ultim iconar al literelor noastre & demn nepot al marelui Constantin Stere –, o pânză epică de mare întindere, acoperind câteva decenii de istorie naţională (mai degrabă, vai! a „deznaţionalizării” Basarabiei şi Bucovinei de Nord) şi aducând în prim-planul naraţiunii destinele a cel puţin trei generaţii de români basarabeni. După mine, romanul artistului plastic Anatol Rurac, acum om de litere cu acte în regulă, constituie chiar expresia spiritului de rezistenţă – şi prin cuvânt, şi prin fapte – propriu acestei părţi a „Ţării de Sus” care a dat mari intelectuali, dar şi mari cetăţeni, de-ar fi să amintesc de Mişcarea Iconar. În cele ce urmează, vă propun un fragment din Capitolul 1.

* * * * * * *

În general timpul nu prevestește nimic deosebit. După toate semnele, e încă o ordinară dimineață, ceea ce ar înseamnă că e firesc ca și de această data sunetul goarnei să anunțe: Muștruluiala începe! Și totul va merge strună, precum zi de zi se întâmplă pe parcursul acestor trei luni, care iată-iată, se vor împlini. De la sine înțelegându-se că-i și normal să simtă o doză oarecare de oboseală… altfel cum, când soarele verii te arde cumplit, formându-ți pe tot corpul zeci de rânduri de șiroaie de sudoare. Spălând praful… lăsând pe trup dungi ce-ți creează o imagine de zebră. Dar în opusul oboselii, trupul se supune comenzilor date, lucrând cum ar fi și normal, ca un mecanism încă nou, neuzat. Depășind greutățile și statornicia timpului. Doar că sufletul… încet-încet i se înfășoară în stări de neliniște, înfundându-l până într-un zbucium cei duce gândurile tot mai insistent spre tata Vasile (simțindu-i aieve mâinile reci cum tremură cuprinzându-i tâmplele. Făcându-l să retrăiască acele clipe pe care le ține minte perfect, nuanță cu nuanță din acea memorabilă zi de 13 aprilie 1940!) când îl aduce cu căruța aici ca recrut. La despărțire să-i zică:Ioane să-mi fii vigilent. De aici mi l-au adus în sicriu pe Tihon! Ce-o fi trebuit să facă bietul copil, ca să-i dezbați plămânii? Sper ca tu să nu fi uitat!

Doar că tata se uită la el cam lung, de parcă ar fi sigur, ,,în această lume!” ei se văd pentru ultima oară. Apoi îndeamnă caii în direcția Cernăuților, unicul drum ce duce spre casă. Doar mai întorcând de câteva ori capul. Ioan însă… rămânând o stană, mai urmărindu-l cu ochii care au și devenit două izvorașe fierbinți. Bine, se gândi că, măcar ăștia nu s-au transformat în două bile seci de piatră…! Dar se va mobiliza. Și mai hotărât fiind… în ași depune tot efortul de a nu-și dezamăgi comandantul. În continuare să facă totul ce-i vor cere sergenții, că aceștia ți-s tartorii, bat fără milă, dacă nu ești capabil să-ți faci corect misiunea ta sfântă de ostaș. Și el își va da silința până la ultima picătură pentru a deveni un bun cetățean al Patriei! Totodată rămânând ,,vigilent” căci acesta e ultimul cuvânt rostit de tata ca povață! Clar fiindu-i… că nu va putea să nu țină cont și de el!...

…apoi puțin revenit la realitate, va observa cum cercul arzător de pe bolta cerească se fixase în acel punct bine cunoscut. Exact deasupra platoului, anunțând cu precizie ora Bucureștiului e 13.00! Când și ultimului prost i-ar fi clar, aici ziua se împarte în două! Iar, din epicentrul acestei pure și strălucitoare lumini spre care el abia-abia de se mai poate uita prin genele ținute într-un tremur continuu, brusc a și apărut un punct negru mișcându-se halucinant... ce treptat se va preface într-o nespus de mare și sinistră pasăre. E gigantă arătarea? aruncându-l în boală. Decăzut simțindu-se până la acel punct între frică & groază. Ca abia peste un timp, când își va căra deloc ușor psihicul mai înspre liniște și rațiune – stăpânindu-se – va șopti încet. Nu se poate, uite că n-o fi chiar pasăre. E cu totul altceva acest obiect zburător. Care cade ca o piatră. Apoi, echilibrându-se, zboară atât de aproape de pământ de se creează senzația că iată-iată se va opri în copaci; arătându-i-se sau năzărindu-i-se un cap de om în al ei ochi. Iar pe coada bârligată în sus ar avea zgâriată o stea roșie.

În contrastul acestor imagini generale simțite mai degrabă ca niște stări iluzorii, halucinante, totuși, pasărea se va impune tot mai real și reală! Un regiment întreg o urmărește, pierdut. Căci un obiect gigant să zboare ei văd pentru prima dată. De auzit au auzit, dar să vadă? Iar zburătoarea face încă un cerc amețitor, apoi dispare, la fel de brusc cum a și apărut. Dar, nu va dura decât ore, măcar, încă nici nu-i eliberase misteriosul fior stârnit de ea. Când, din direcția Hotin/ului, de unde se retrase fierul zburător, la fel pe cer! să li se arate tot mai înverșunat semnele unui potop! Apoi vor simți cum și pământul, le tremură tot mai tare sub picioare, înfășurați fiind tot mai insistent în frica unu-i nor fără o culoare concretă, dar întunecat ca fundul unui ceaun. Ce treptat a și acoperit toată bolta cerească. Însoțit de un sunet infernal. Real, așa ceva Ioan nu simțise pe pielea lui nicicând, de când la adus pe ,,dragă-i lume” maică-sa Elisabeta. Parcă vine ,,Ucigă-l crucea”, simțindu-se cum se apropie tot mai aproape și mai aproape; iar cu cât se apropie, cu atât mai insistent îl înfășoară în stări apocaliptice. Iată, în sfârșit vor descoperi că uraganul e alcătuit din praf și fum. Iar din adâncul lor se ivește o ,,oiște” imensă. Apoi apare un dragon, care se mișcă ca șarpele pe vertebre. Iar pe dragon li se pare ori sunt agățate ființe de culoare ocru-murdar. În contrast cu uniforma lor în albastru spălăcit de soare. Monștrii, că sunt mai mulți, însă… vin direct peste dânșii, devastând zidul de piatră. Ca apoi să se întoarcă pe rând în loc, trecând cu ,,oiștile de oțel” pe deasupra capetelor românilor înspăimântați de moarte. Care stau încremeniți, retrași spre gardul de piatră formând o masa comună. Acum tușind în cor… din adâncul plămânilor praf și fum bătut cu un ucigător miros de ceva nou pentru aparatul lor respirator. Un contrast izbitor cu mirosul deprins al băligarului de oaie. Numai că fantomele nici gând să se oprească aici; ele trecând printr-o cazarmă, cum ar trece cuțitul prin untul încălzit, apoi, devastând și al doilea zid… se târâie mai înspre malurile Prutului. Ca, tocmai în aceste clipe, pe al lor fundal, departe încă de-a fi eliberați din imensul praf și fum ce este dizolvat, rămânând doar o devastatoare frică... tinerii ostași români, vor da ,,nas în nas” cu siluetele cenușii ale ființelor sărite de pe spatele dragonilor. Acum clar făcându-li-se, că ăștia nu-s altceva decât niște simpli soldați, dar, fără îndoială ai unei armate streine! Doar că, între ei există o distincție principială. Nepoftiții camarazi, îi și amenință cu armele. Fiind gata să tragă în orice clipă. La șold, spânzurându-li-se câte un mănunchi, clar să fie, acestea nici pe departe n-o fi ,,flori de busuioc” – ci grenade, lucru știut, acestea au un pronunțat miros de moarte…

Tudor Zbârnea
Tudor Zbârnea

Nu aduce anul, cât aduce ceasul nu-i doar o vorbă din bătrâni ce trebuie luată ca atare – în toamna lui 2021, Muzeul Naţional de Artă al Moldovei a găzduit mai multe vernisaje, ale unor artişti plastici autohtoni şi străini, unul mai interesant decât altul. În acest sens, luna decembrie a fost ceea ce s-ar numi „cireaşa de pe tort”, cu cele două lansări de cataloage – al lui Mihai Ţăruş, AUTOportret-JURnal 1964-2021, şi al lui Tudor Zbârnea, Reconfigurări fluide, scoase ambele la Editura Arc –, şi vernisarea expoziţiei de sculptură „4 spre maturare”, cu 34 de lucrări semnate de Ion Zderciuc, Mihai Damian, Ion Bolocan şi Ioan Grecu. (Nu pot să nu amintesc aici şi acum, în paranteză, de excepţională expoziţie a doamnei Elena Bontea (n. 1933), de la Muzeul Naţional al Literaturii Române, cu portrete ale scriitorilor moldoveni, vernisată pe 8 decembrie trecut – din păcate, tocmai conducea USM a strălucit prin absenţă de la acest eveniment unic...)


Figură de prim-plan al culturii naţionale, apreciat în egală măsură pe plan artistic, în sânul breslei din Republica Moldova şi România, cât şi pe plan managerial, de toţi cei care au trecut, în anii din urmă, pragul Muzeului Naţional de Artă al Moldovei, al cărui director general este din 2002 (aşadar, de două decenii), Tudor Zbârnea şi-a dat măsura valorii acum doi ani, într-o amplă expoziţie personală de la MNAM – pânzele (cât nişte covoare tradiţionale numai bune de pus pe pereţi în casa mare) Ecou rupestru (2016), Calea memoriei (2016), Vis vertical (2017), Exaltare (2017), Dispersie (2018), Dincolo de noi (2018), Trecere (2019), Martiri (2020) stau mărturie a unei nemaipomenite puteri de sinteză, conjugate cu o viziune purificatoare, astfel încât, „la un simplu exerciţiu al imaginaţiei, figurile hieratice ale maestrului părăsesc sfios cadrul tabloului şi reconstruiesc cu multă migală o istorie trăită, chinuită – un trecut arhaic…” (dr. Florina Breazu). Tot atâtea catapetesme îndumnezeite, aceste tablouri de ultimă oră, din care emerge o lumină purificatoare, după cum observă şi criticul de artă ieşean Maria Bilaşevschi: „(…) structurarea formelor nu rezultă în redundanţă vizuală, ci într-o relaţie de autonomie ontologică în care plasticitatea picturii instituie valoarea senzaţiei de plenitudine, în robusteţea formei ce are, în mod paradoxal, caracter hieratic (subl. mea). Senzaţia învăluitoare a unei coerenţe liniştitoare emerge din lucrări, atmosfera încărcată cu lirism îndepărtează expresionismul artistului de tenebre, năluci sau spaime şi se apropie de expresia solară, lumina albă a divinităţii, vindecătoare şi conciliantă”. Şi asta fiindcă, „înainte de toate, Tudor Zbârnea este un pictor de idei. Chiar dacă pare a privilegia aleatoriul, iconografia sa e vădit antropocentrică” (prof. univ. dr. Petru Bejan).

Se pot cita alţi numeroşi exegeţi ai picturii lui Tudor Zbârnea, de pe diferite meridiane; nimic mai grăitor însă decât felul în care însuşi artistul se raportează la experienţa sa artistică & la procesul de creaţie propriu-zis, el fiind unul dintre „intelectualii” Grupului Zece din anii ’80 (alături de Andrei Sârbu, bunăoară, pe care-l evocă cu căldură într-o schiţa autobiografică finală: „La scurt timp, şi Andrei Sârbu, cu delicateţea care îl caracteriza, m-a invitat la el în atelier, la fel, reluând discuţiile noastre de altădată despre artă şi despre multe altele legate de condiţia artistului. Cunoscând lipsurile şi condiţiile precare în care trăiau, mai ales Andrei, în schimbul luxului de a trăi în creaţie şi pentru creaţie, începeam să mă orientez către acelaşi mod de viaţă”), astfel că îngăduie-mi-se să închei aceste rânduri citând două mărturii scrise ale, pe bună dreptate, maestrului Tudor Zbârnea (nu înainte de a-l invita să răspundă, oricând va avea un mic răgaz, la ancheta noastră „Maeştri şi Ucenici”):


* * * * * * *

Căutarea în imagine a unei noi ordini a picturii care se opune haosului, dezordinii printr-o severitate geometrică. Organizarea spaţiului plastic în structuri geometrice modulate în careuri, supuse unui sistem de semne și simboluri care vizează lumea spiritului, cunoașterii și ordinii.

Formele geometrice (cercul, octogonul, pătratul, crucea, triunghiul), în structura lor abstractă, impersonală, poartă urme ale umanizării.

Traversarea unui îndelungat proces de maturizare artistică și disciplinare spirituală mi-a impus o nouă viziune și ordine plastică – organizarea suprafeţei bazate pe structurări abstract-geometrice, în care materia picturală se impune alternând între modulaţiile opace de culoare și cele transparente, între petele de culoare catifelate și cele lucioase.

Declanșarea procesului de redisciplinare plastică a impus – prin rigoarea sa ritmică – sistemul de careuri.

Deși modularea structurii în careuri nu este o concepţie nouă, aceasta rămâne totuși valabilă, mai ales pentru cultura plastică românească, care are la bază și o dimensiune geometrică și care, cred, poate fi dezvoltată în concepte moderne de natură artistică.

La lansarea de carte
La lansarea de carte


Construcţia geometrică a sistemului de careuri, pe care se bazează o serie de compoziţii, impune aparent o abordare decorativă, aplatizată a suprafeţei.

Pentru crearea senzaţiei de profunzime, am adoptat o serie de mijloace de expresie plastică proprii spaţialităţii imaginare, cum ar fi suprapunerea transparentă parţială a formelor, elementelor imagistice sau a petelor de culoare, care impun o anumită ordine de stratificare, contrastele dintre articulaţiile mari și cele mici, care sugerează diferenţa de plasare în spaţiu a formelor și Contrastul termic cald – rece, și contrastul închis – deschis, care, de asemenea, creează senzaţia de aproape – departe.

Patru simboluri fundamentale centrul, cercul, pătratul și crucea devin parte integrantă a compoziţiilor. Reunite într-o constelaţie de semne și simboluri, gravitând în cele din urmă în jurul aceleiași axe simbolice, vor încerca să deslușească existenţa unor sensuri complexe, comune mai multor culturi.

Într-o ultimă fază a doua perioadă, care are o dinamică și o durată mai lungă, parcurge o cale spre dezvoltarea unor sinteze care vor conduce treptat spre unificarea primelor două etape.

Treptat, figura umană își va revendica locul tot mai vizibil, în contextul unor simboluri și arhetipuri încorsetate în structuri geometrice cu caracter de spontaneitate.

Figura umană este readusă sugestiv, adesea în contextul Axei, ca legătură între Cer și Pământ.

* * * * * * *

Dispersia temporală generată de aplatizarea formei și suprafețelor cromatice, respingerea adâncimii, recursul arhetipal. Crearea unor structuri arhetipale, a unui spaţiu atemporal esențializat.

Recursul la aplatizarea formei și suprafeţelor cromatice și la respingerea adâncimii generează ideea de dispersie temporală. Fără a rupe continuitatea preocupărilor permanente pentru trecutul îndepărtat și dimensiunea existențială, cromatica devine mai luminoasă, mai solară.

O abordare diferită a expresivităţii în care materia picturală se dezlănţuie la limita spontaneităţii și a unei libertăţi controlate. Forma se bazează pe reconstrucţia structurală lineară și pe ritmuri cromatice dinamice, care produc senzaţia de mișcare și adâncime.


Structurile geometrice deconstruite au un caracter spontan, iar suprafeţele dinamice de culoare realizate cu tușe spontane alternează cu cele aplatizate, îndelung elaborate, acestea creând contextul unei ordini nedeslușite.

Toate elementele imagistice sunt, de regulă, amplasate în prim-planuri datorită aplatizării volumelor. Chipurile și siluetele umane apar pronunţat stilizate, condensate în ideograme.

Formele libere sau alteori geometrice, cu unele sugestii de elemente ale concretului, construiesc imaginea care plutește într-un spaţiu încremenit, nedefinit, toate acestea orientând construcţia estetică către sinteza primelor două etape.

Materia cromatică fluidă, caracteristică lucrărilor realizate în ultimii ani, încearcă să creeze o nouă scriitură spontană, care tinde să inducă senzația de eliminare a realității temporale concrete.

Dominate de gândirea introspectivă ce vizează recursul la memorie, lucrările actuale, la fel ca cele realizate pe parcursul întregului demers artistic, sondează constant esenţa raporturilor interumane.

Atât în preocupările figurative, cât și în cele orientate către forma abstractă, am tatonat formularea unui limbaj pictural personal, într-un context orientat cu predilecție către un spaţiu atemporal, din care umanul să nu poată dispărea niciodată.

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG