Emilian Galaicu-Păun

Am aşteptat ziua de vineri – iar generaţia noastră (’80, dacă-i să ne luăm după anii în care ne făceam intrarea în literatură, pictură, muzică, teatru etc.) s-a constituit ca un tot întreg coerent din p.d.v. estetic şi graţie acelor „Vineri seara la Eugène Ionesco” din anii ’90, de neuitat – ca să scriu despre lansarea cărţii Regele a murit. Trăiască regele! Petru Vutcărău, chintesenţa unei iubiri, Arc, 2021, scrisă la patru mâini de Liliana Popuşoi şi Mircea V. Ciobanu (dar beneficiind şi de câteva contribuţii notabile, venind din varii orizonturi geografice & culturale), care a avut loc marţi, 1 februarie curent.

Lansare e un fel de a zice, de fapt Teatrul Eugène Ionesco a fost gazda unui show intelectual în care s-a cântat la patru mâini (Anatol Lapicus & Iurie Mahovici) & în cor (Ilona Spătaru cu un cor de 4 bărbaţi) & voce solo (+ la pian, Marian Stârcea), s-au depănat amintiri (Larisa Turea & Mircea Surdu), s-au rostit discursuri encomiastice la adresa lui Petru Vutcărău & echipei ionesciene (Andrei Porubin), şi chiar s-a vorbit aplicat despre carte – totul, în prezenţa ministrului Culturii, Sergiu Prodan, el însuşi ionescian în tinereţea sa artistică (rolul lui Pozzo în Aşteptându-l pe Godot).

În cele ce urmează, Vă propun cel mai impresionant discurs – unul à rebours, deci cu atât mai memorabil –, al scriitorului Constantin Cheianu, el însuşi cronicar de teatru & dramaturg (y compris, jucat pe scena Teatrului Eugène Ionesco), nu înainte de a regreta că nu se poate traduce în pixeli şi atmosfera din sală.

* * * * * * * * *

Colegi, prieteni, ce întâmplare fericită, o carte despre un artist apare în momentul în care el este în forma lui cea mai bună. La noi cărțile despre artiști știți că apar, de obicei, în trei cazuri: Unu: Când artistul nu mai este apt. Doi: Când artistul nu mai este în viață. Și Trei: Când artistul nu este, de fapt, artist.

Iată o întâmplare fericită, mai repet, volumul acesta frumos și consistent despre Petru Vutcărău apare în momentul în care el a dat poate rolul cel mai bun al carierei sale, Regele Lear, și în care spectacolul montat de el la Oradea, „Revizorul”, a fost recunoscut drept cel mai bun spectacol al anului în România. (Aplauze. Aici la mine e scris că trebuie să urmeze aplauze.) Dragă Petru, ajunși aici, ce aș putea să-ți spun altceva mai frumos decât asta: mor de invidie.

Suntem cu Petru dintr-o generație, biografiile noastre s-au intersectat la diferite etape ale vieții. Pentru prima dată cred că s-a întâmplat atunci când aveam vârsta de 8 sau 9 ani. Nu ne știam, dar am putut să ne întâlnim la fosta Piața Ilie de aici din Chișinău, unde el venea de la Bardar cu taică-său să vândă vin, eu cu maică-mea veneam de la Trușeni să vindem fructe și murături. El spune în carte că de la ei se întâmpla să cumpere vin până și unii actori, Eugeniu Ureche, de pildă. De la mine cu maică-mea actorii nu cumpărau nimic. Petru mai zice că el trăgea cu urechea la conversațiile dintre actori. Eu încercam să-i dau o mână de ajutor mamei. Nu cunoșteam deloc limba rusă, doar câteva cuvinte învățate acolo la piață, și așa se face că atunci când o cumpărătoare a întrebat „Pocem iabloki?”, eu am încurajat-o să cumpere cu această frază: „Oni oceni kislâie”. „Kislâie” eu crezând că înseamnă „dulci”.

Iată cum s-o fi intersectat pentru prima dată viețile noastre. El vindea vin actorilor, eu făceam reclamă merelor noastre. El s-a făcut actor, eu critic de teatru. El spune ce știe, eu nu știu ce spun.

A doua oară ne-am intersectat cu Petru, iarăși fără să ne cunoaștem, chiar la examenele de admitere la școala „Șciukin”. Pe care, examene, le-am susținut și eu. Așa că astăzi eu trebuia să fac parte din trupa acestui teatru. De fapt, fiind critic de felul meu, probabil m-aș fi certat cu Petru, aș fi plecat din teatru, l-aș fi bârfit după asta. Ce frumos că astăzi pot doar să-l admir! Și să-l invidiez!

El făcuse deja un an sau doi de facultate, la „kulitprosvet”, eu aveam trei ani de filologie. Și comisia aceia de la Moscova mi-a spus mie ce i-a spus și lui: „Dacă lași facultatea ta, n-o să poți merge la Moscova, întrucât ai vârsta de încorporare și te iau la armată”. Și mie, ca și lui Petru, Todorov mi-a adresat aceiași frază tandră și sadică: „Tinere, nu te pot ajuta cu nimic.” Și ce a urmat după asta? Petru a căutat o zi întreagă soluții, s-a zbătut, a stat o vară lângă ușa rectorului Institutului „Muzicescu”. Eu mi-am zis că „asta-i soarta” și am rămas la Filologie. Astăzi aflu din această carte că Petru, care a făcut pe dracu în patru ca să ajungă la Moscova, zice că el crede în soartă și că de fapt soarta l-a trimis acolo. Eu care nu am făcut nimic lăsând soarta să facă ceva, nu am ajuns la Moscova și astăzi nu cred în soartă.

După ce promoția lor a revenit de la Moscova, ne-am intersectat de nenumărate ori cu Petru și colegii lui. La un moment dat au fost pe punctul să se intersecteze pumnii lor cu maxilarul meu. Ajunși în trupa Luceafărului, ei au jucat într-un spectacol montat de Șcurea pe care eu, ca critic de teatru, l-am criticat. Și unii dintre ei au mers la Șcurea să ceară binecuvântare ca să-mi tragă o pi... știți voi. Până la urmă i-au tras lui Șcurea țeapa, pentru că au plecat de la „Luceafărul”.

Petru Vutcărău adoră teatrul și urăște realitatea, iubește actorii și nu prea iubește oamenii din actori. În general, dacă Petru ar fi Dumnezeu și ar trebui să facă lumea, el nu ar avea nevoie de tocmai 7 zile, i-ar ajunge trei: în prima zi ar face teatrele, în a doua, actorii, iar în a treia canalul de televiziune „Animal Planet”, singurul pe care îl privește.

Fiindcă este un om remarcabil și un actor remarcabil, atunci când comunici cu el nu știi niciodată unde sfârșește omul și începe actorul. A spus foarte bine în acest volum Ion Sapdaru (citez): „Petru n-a prea avut nevoie să învețe actorie, o avea încifrată în matricea sa genetică.” Atunci când ni se întâmplă să stăm de vorbă cu el, este un chin pentru amândoi. El se chinuie pentru că ar vrea să fie doar actor, dar trebuie să fie și om cu mine. Eu mă chinui să înțeleg unde este actorul și unde omul și când mi se pare că am găsit omul, descopăr că acela e regizorul. Care îl regizează și pe Petru, și pe mine.

Soluția ideală pentru Petru ar fi să fie lăsat să trăiască în teatru. Joacă într-o seară un rol, publicul îl aplaudă și pleacă, iar Petru rămâne până a doua zi ca să joace în următorul spectacol. Așa, un fel de бомж de teatru.

Despre „Regele Lear”. Vă recunosc, eu nu așteptam cu mare entuziasm această premieră, chiar mă temeam cumva de ea. Din două motive și primul este că Petru nu mai jucase un rol de vreo câteva decenii și nu știam în ce formă este. Al doilea motiv este că mă temeam de un fel de reeditare a lui Beranger I din „Regele moare”. Care a fost un rol foarte bun atunci când a fost, dar... Deci, veneam la premieră sceptic, cu o grimasă de anticipată dezamăgire. La un moment dat, în locul acelei grimase, m-am trezit cu gura căscată. Cred că scena moldovenească nu a mai cunoscut decât o dată sau poate de două ori o atare performanță actoricească. Ca critic, chiar mi-a fost ciudă un pic pe el că nu mi-a îndreptățit proastele așteptări. Pe de altă parte, m-am bucurat totuși că a avut grijă să mă facă să-l mai invidiez o dată.

Închei spunând că volumul acesta are mai multe calități, eu o să mă refer la două. Noi, cei de aici, din Moldova, nu cunoaștem decât jumătate din creația lui Petru Vutcărău, cea care s-a desfășurat aici, acasă, sub ochii noștri, cealaltă jumătate s-a derulat în alte țări. Meritul cărții este că ni-l redă pe un Vutcărău aproape întreg. A doua virtute a volumului, în special a primei părți, acolo unde Petru descrie cum a luptat ca să-și atingă visul, toată epopeea aceia cu plecarea la Moscova, acea parte cred că ar putea să devină un fel de bestseller, câți tineri s-ar putea inspira din aceste pagini!

Trăim vremuri triste, nu prea avem parte de povești frumoase. Cartea aceasta ne oferă una, este povestea unui succes, a unui destin împlinit, a unui artist care a primit aproape tot de la viață. Eu aș numi-o Cartea unui artist fericit.

...care tocmai îşi sărbătoreşte ziua de naştere, a 66-a (n. 29 ianuarie 1956, Rădăuţi, Suceava). Ceea ce-i datorează toată lumea care i-a citit cărţile de poezie & proză sau i-a văzut piesele, montate pe numeroase scene ale lumii – recunoştinţă pentru orele petrecute în intimitatea unei scriituri ce te învăluie, protector, pentru a nu-ţi mai da drumul din braţe. (N-am să fac, aici şi acum, exegeză pe marginea unor texte mateivişniece – de-a lungul anilor, i-am prezentat la „Cartea la pachet”, atât volumele de teatru, cât şi romanele, iar despre Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă, Cartea Românească, 2016, se poate spune că tot ce are mai autentic M. Vişniec în poezie, teatru, proză se regăseşte-n acest mare roman al devenirii, de care nu mă încumet să mă despart înainte de a încheia pe o notă… patriotică (dat fiind şi acest double je[u] al autorului): „…dacă Franţa e Franţa, România este România plus ţările care au modelat-o….”) Îi mai datorez – deja în calitate de editor – o colaborare de lungă durată, începând cu antologia Opera poetică, Cartier, 2011, şi care a continuat, la un nivel superior, cu antologia Nichita Stănescu, Cuvintelor, necuvintelor. Poeme alese de Matei Vişniec, Cartier de colecţie, 2017 (la care voi reveni mai spre final), fără a uita de recentele volume de teatru, scoase în toamna lui 2021 în Cartier popular, Ţara lui Gufi şi Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal. Tot la capitolul datorie – hai să-i zicem, morală – trec întâlnirile pe care le-am avut, însoţindu-l pe Matei Vişniec, la Liceul „Spiru Haret” & la Academia de Arte din Chişinău, în primăvara lui 2016, ne neuitat. Nu în ultimul rând, cum să nu-i fiu recunoscător pentru cele câteva lansări de carte & lecturi ce-au avut loc la Librăria din Centru, într-o atmosferă de comuniune de neuitat, în prezenţa unui public numeros ce nu se lăsa dus?! Scurt pe doi, poetul Oraşul-ui cu un singur locuitor, dramaturgul Mansardei la Paris cu vedere spre moarte & romancierul Iubirilor… m-a onorat cu prietenia Domniei Sale în tot acest sfert de secol de când ne cunoaştem.

Merită povestită prima noastră întâlnire, căci adevăratul răspuns la întrebarea din titlu se află în acel septembrie 1996, când Republica Moldova era invitatul de onoare la Festivalul Est-Vest din Die, Drôme, Franţa. În chiar prima zi a Festivalului, au sosit de la Paris jurnaliştii de la Radio France Internationale, regretatul Mircea Iorgulescu şi Matei Vişniec. Foarte repede, ne-am pomenit la o masă, peste alt sfert de oră vorbeam literatură (eu ezitând între a-i spune Dvs. şi tu lui Matei, pe care-l citisem in extenso la acea oră), iar la un moment dat, când rămăsesem în doi, ca să-l impresionez, l-am luat tare: „Faină ideea, cu teatrul descompus. Doar că eu am mers mai departe în ale scenei!” (Trebuia să-i vezi expresia feţei, de mirare & neîncredere…) Şi, dacă tot am reuşit să-i captivez întreaga atenţie, îi dau mai departe, improvizând din mers: „Ştii şi tu (da, trecusem la per tu) cum sunt actorii, cu fiţe, orgolii etc., aşa că eu unul am renunţat, în piesa mea, la serviciul lor!” (Era numai ochi şi urechi, în nici un caz nu trebuia să-l dezamăgesc.) „Şi d’aia am renunţat şi la personaje, mai exact singurele personaje ale piesei mele (de prisos să spun că abia atunci se năştea în capul meu) fiind: Cortina Dreaptă şi Cortina Stângă.” (Ce mai, omul era al meu, urma doar să închei en beauté această divagaţie a mea.) „…care-o aşteaptă – şi aici fac un clin d’oeil la adresa lui Beckett – pe Transcendenţa Goală din Germania, să facă striptease”, nu mă mai opream de turuit, când deodată expresia feţei lui Matei s-a schimbat, iar la un moment dat m-a ispitit: „Tu chiar ai scris piesa?! Cum se numeşte?” „În antract, striptease”, am rostit pe un ton triumfător, având şi tupeul să-i spun că tocmai am publicat textul, în ultimul nr. de „Sud-Est”. Nici astăzi nu ştiu dacă m-a crezut atunci – după expresia feţei lui simţisem însă că am dat peste ceva potenţial valoros ca idee, astfel încât la întoarcerea acasă am aşternut pe hârtie textul piesei, iar dna Valentina Tăzlăuanu a găsit-o suficient de provocatoare ca să-o publice în „Sud-Est”. Cu asta, cariera mea de dramaturg a… luat sfârşit, după ce că tocmai decolase într-o şuetă cu adevăratul om de teatru, poetul & romancierul Matei Vişniec.

Aici s-ar putea pune punct, dar nu, încă nu – ultimul cuvânt tot lui Matei Vişniec îi aparţine; citez din prefaţa antologiei Nichita Stănescu, Cuvintelor, necuvintelor. Poeme alese de Matei Vişniec, Cartier de colecţie, 2017:

„Pe neaşteptate, Nichita m-a tras după el la balcon, m-a strâns cu mâinile de umăr şi mi-a spus «ţi-am citit piesa, Matei». Am tresărit atunci din două motive, în primul rând pentru că îmi spune ce îmi spunea, şi în al doilea rând pentru că nu mi se adresase cu veşnicul şi uzatul «bătrâne». Nichita a făcut atunci un gest uluitor, cum numai el ştia să facă. A început să-mi repete, privindu-mă ţintă: «Matei, scrie teatru, scrie teatru, scrie teatru…» Spunând aceste cuvinte, îl văd pe Marele Poet cum îngenunchează, cum se pune pur şi simplu în genunchi în faţa mea şi continuă să repete: «scrie teatru, Matei, scrie teatru, în poezie nu poţi să mergi mai departe decât mine, dar în teatru eşti singur, scrie teatru, scrie teatru…» Ceea ce am resimţit atunci nu aş putea reda decât dacă mi-ar exploda un strop viu de inimă pe această pagină. Marele Poet îngenunchea în faţa unui scriitor de 25 sau 26 de ani şi-l ruga să meargă pe calea cea bună, pe drumul lui «predestinat» (…)

Nichita mi-a transmis atunci, în felul lui, printr-un şiretlic emoţional, un mesaj esenţial, mi-a spus că aveam şansa de a deveni în teatru ceea ce era el în poezie”.