Emilian Galaicu-Păun

Harnicul Dumitru Crudu a iniţiat o anchetă despre colaborarea scriitorilor moldoveni cu temutul KGB, eu însumi m-am prins să răspund pe larg la cele 14 întrebări, iar ca să rămână doar 13, la ultima – „Considerați că ar trebui deconspirate dosarele KGB-ului?” – răspunsul meu este un categoric „Da!”, cel puţin pentru a spăla onoarea breslei, după fraza incriminatorie lansată de ex-preşedintele RM, Petru Lucinschi, ceva în genul: „Dacă s-ar deschide dosarele KGB-ului, am rămâne fără intelectuali!”.

Să fie oare ca reacţie la ancheta lui Dumitru Crudu sau fiindcă poezia & eseurile lui Osip Mandelştam (1891 – 1938), în special Разговор о Данте, mă însoţesc necontenit de peste trei decenii, la un moment dat m-am apucat să recitesc volumul de memorii al Nadejda Mandelştam, Fără speranţă, Polirom, 2020 (prima oară o citisem la Moscova, prin ’87-’88, în versiunea de revistă, şi de-atunci nu mi-am mai scos-o din cap!), pe care îl voi prezenta negreşit la „Cartea la pachet”, când va fi să fie. Pe moment, îngădui-mi-se să citez un mic fragment de pe la jumătatea scrierii, cât să evoc anii în care poliţia politică din URSS şi-a făcut intrarea, brutal, în vieţile & minţile oamenilor:

* * * * * * * *

„Natura aştepta iarna, iar oamenii, în decembrie ’36, ştiam ce le va aduce ’37, care se apropia. Pentru asta nu era necesar nici un fel de simţ istoric: izbutiseră să ne avertizeze printr-o emisiune radio privind viitoarele procese. (…)

Aceste consideraţii pe tema închisorii vreau să le închei cu o scenă de moravuri din anul 1937. În centrul Moscovei se afla o clădire unde, pe unele paliere, locuiau scriitori şi cekişti. Dumnezeu ştie cum ajunseseră acolo cekiştii, poate fuseseră instalaţi în locul celor arestaţi, din alte instituţii, care împărţeau clădirea cu scriitorii. Ei însă locuiau acolo, şi se întâmpla ca vecinii să se ciocnească cu ei în diferite ocazii. Odată, de pildă, un cekist beat, pe care nevasta îl dăduse afară din apartament, făcea tărăboi pe palier: în deliru-i de om beat, îşi reamintea cum l-a interogat şi l-a bătut pe colegul lui în timpul interogatoriului, şi acum vărsa lacrimi de căinţă târzie. Am telefonat soţiei lui în apartament şi am obligat-o să-şi lase bărbatul în casă, explicându-i că pentru aiureala asta de beţiv n-o să-i fie nici lui bine… Şi iată că în curtea acestui bloc au intrat nişte cântăreţi ambulanţi. Ei simţeau cerinţa momentului şi cântau cele mai bune cântece clasice de ocnă: siberiene, de la Baikal, de-ale hoţilor… Numaidecât, la toate balcoanele, s-au bulucit oamenii, dar nu şi scriitorii, fireşte. Cântau şi ei odată cu cântăreţii şi le aruncau bani… Totul a durat cam o jumătate de ceas, până ce careva dintre locatarii fermi din punct de vedere ideologic a coborât să-i alunge pe cântăreţi. Dar cineva de sus a izbutit să le strige – „Ştergeţi-o!” – şi ei au şters-o. Stăteam cu O[sip]. M[andelştam]. la unul dintre balcoane, le-am aruncat şi noi o monedă sau o bancnotă; o înfăşurasem într-o bucăţică de ziar şi, ca să cadă, îi puneam şi o greutate – o pietricică de Koktebel. Am plătit tribut folclorului rus. Osea cel tânăr – cum este numit acum Iosif Brodski, exilat pentru parazitism, mai degrabă pentru versuri, fiindcă viaţa se repetă, deşi în alte forme – i-a spus recent Annei Ahmatova că la Pasternak nu întâlneşti nici un pic de folclor. Oare este posibil aşa ceva? Eu cred că una dintre problemele care se pun în cazul studierii creaţiei poetice este problema legăturii cu folclorul. La O.M. folclorul ocnaşilor se observă numaidecât, el a fost sugerat de viaţă şi este aşternut la suprafaţă. Nu este unica relaţie a lui O.M. cu bogăţia folclorică europeană şi rusă. De folclor n-ai unde să fugi, problema este să-l transformi în poezie contemporană individuală”.

Şi, la distanţă de trei pagini: „În ciclul Lupul, ultimul a fost zămislit versul: «Потому что не волк я по крови своей/ И меня только равный убьет», deşi în el se afla cheia semantică a întregului ciclu. Sursa acestui ciclu sunt cântecele ruseşti de ocnă. Dintre cântecele populare, O.M. le iubea numai pe acestea.”

* * * * * * * *

S-ar fi putut pune punct aici, textul Nadejdei Mandelştam fiind cât se poate de grăitor; or, întâmplarea face că, prin 1988, am cunoscut la Moscova o soţie de cekist, pe care chiar soţul ei o înfundase în GULAG, o supravieţuitoare locuind pe-atunci într-o anexă a căminului Institutului de Literatură „M. Gorki” (am relatat întâlnirea în romanul Ţesut viu. 10 x 10, Cap. 4, pag. 131-140; nu mai insist), care mi-a răsărit pe loc în faţa ochilor deîndată ce am citit: „un cekist beat, pe care nevasta îl dăduse afară din apartament”. Dar ceea ce m-a întors literalmente pe dos e gestul Nadejdei care înfăşoară o bancnotă „într-o bucăţică de ziar şi, ca să cadă, îi pune şi o greutate – o pietricică de Koktebel”; cine dintre noi, vizitând Père Lachaise sau Cimitirul Montparnasse, n-a aşezat câte-o pietricică pe mormintele lui Baudelaire, Brâncuşi, Cioran sau Ionesco?! Şi tocmai mormântul lui O.M. nu se cunoaşte, poetul dispărând fără urmă într-un lagăr de tranzit de lângă Vladivostok. Fie-i amintirea luminoasă!

Am aşteptat ziua de vineri – iar generaţia noastră (’80, dacă-i să ne luăm după anii în care ne făceam intrarea în literatură, pictură, muzică, teatru etc.) s-a constituit ca un tot întreg coerent din p.d.v. estetic şi graţie acelor „Vineri seara la Eugène Ionesco” din anii ’90, de neuitat – ca să scriu despre lansarea cărţii Regele a murit. Trăiască regele! Petru Vutcărău, chintesenţa unei iubiri, Arc, 2021, scrisă la patru mâini de Liliana Popuşoi şi Mircea V. Ciobanu (dar beneficiind şi de câteva contribuţii notabile, venind din varii orizonturi geografice & culturale), care a avut loc marţi, 1 februarie curent.

Lansare e un fel de a zice, de fapt Teatrul Eugène Ionesco a fost gazda unui show intelectual în care s-a cântat la patru mâini (Anatol Lapicus & Iurie Mahovici) & în cor (Ilona Spătaru cu un cor de 4 bărbaţi) & voce solo (+ la pian, Marian Stârcea), s-au depănat amintiri (Larisa Turea & Mircea Surdu), s-au rostit discursuri encomiastice la adresa lui Petru Vutcărău & echipei ionesciene (Andrei Porubin), şi chiar s-a vorbit aplicat despre carte – totul, în prezenţa ministrului Culturii, Sergiu Prodan, el însuşi ionescian în tinereţea sa artistică (rolul lui Pozzo în Aşteptându-l pe Godot).

În cele ce urmează, Vă propun cel mai impresionant discurs – unul à rebours, deci cu atât mai memorabil –, al scriitorului Constantin Cheianu, el însuşi cronicar de teatru & dramaturg (y compris, jucat pe scena Teatrului Eugène Ionesco), nu înainte de a regreta că nu se poate traduce în pixeli şi atmosfera din sală.

* * * * * * * * *

Colegi, prieteni, ce întâmplare fericită, o carte despre un artist apare în momentul în care el este în forma lui cea mai bună. La noi cărțile despre artiști știți că apar, de obicei, în trei cazuri: Unu: Când artistul nu mai este apt. Doi: Când artistul nu mai este în viață. Și Trei: Când artistul nu este, de fapt, artist.

Iată o întâmplare fericită, mai repet, volumul acesta frumos și consistent despre Petru Vutcărău apare în momentul în care el a dat poate rolul cel mai bun al carierei sale, Regele Lear, și în care spectacolul montat de el la Oradea, „Revizorul”, a fost recunoscut drept cel mai bun spectacol al anului în România. (Aplauze. Aici la mine e scris că trebuie să urmeze aplauze.) Dragă Petru, ajunși aici, ce aș putea să-ți spun altceva mai frumos decât asta: mor de invidie.

Suntem cu Petru dintr-o generație, biografiile noastre s-au intersectat la diferite etape ale vieții. Pentru prima dată cred că s-a întâmplat atunci când aveam vârsta de 8 sau 9 ani. Nu ne știam, dar am putut să ne întâlnim la fosta Piața Ilie de aici din Chișinău, unde el venea de la Bardar cu taică-său să vândă vin, eu cu maică-mea veneam de la Trușeni să vindem fructe și murături. El spune în carte că de la ei se întâmpla să cumpere vin până și unii actori, Eugeniu Ureche, de pildă. De la mine cu maică-mea actorii nu cumpărau nimic. Petru mai zice că el trăgea cu urechea la conversațiile dintre actori. Eu încercam să-i dau o mână de ajutor mamei. Nu cunoșteam deloc limba rusă, doar câteva cuvinte învățate acolo la piață, și așa se face că atunci când o cumpărătoare a întrebat „Pocem iabloki?”, eu am încurajat-o să cumpere cu această frază: „Oni oceni kislâie”. „Kislâie” eu crezând că înseamnă „dulci”.

Iată cum s-o fi intersectat pentru prima dată viețile noastre. El vindea vin actorilor, eu făceam reclamă merelor noastre. El s-a făcut actor, eu critic de teatru. El spune ce știe, eu nu știu ce spun.

A doua oară ne-am intersectat cu Petru, iarăși fără să ne cunoaștem, chiar la examenele de admitere la școala „Șciukin”. Pe care, examene, le-am susținut și eu. Așa că astăzi eu trebuia să fac parte din trupa acestui teatru. De fapt, fiind critic de felul meu, probabil m-aș fi certat cu Petru, aș fi plecat din teatru, l-aș fi bârfit după asta. Ce frumos că astăzi pot doar să-l admir! Și să-l invidiez!

El făcuse deja un an sau doi de facultate, la „kulitprosvet”, eu aveam trei ani de filologie. Și comisia aceia de la Moscova mi-a spus mie ce i-a spus și lui: „Dacă lași facultatea ta, n-o să poți merge la Moscova, întrucât ai vârsta de încorporare și te iau la armată”. Și mie, ca și lui Petru, Todorov mi-a adresat aceiași frază tandră și sadică: „Tinere, nu te pot ajuta cu nimic.” Și ce a urmat după asta? Petru a căutat o zi întreagă soluții, s-a zbătut, a stat o vară lângă ușa rectorului Institutului „Muzicescu”. Eu mi-am zis că „asta-i soarta” și am rămas la Filologie. Astăzi aflu din această carte că Petru, care a făcut pe dracu în patru ca să ajungă la Moscova, zice că el crede în soartă și că de fapt soarta l-a trimis acolo. Eu care nu am făcut nimic lăsând soarta să facă ceva, nu am ajuns la Moscova și astăzi nu cred în soartă.

După ce promoția lor a revenit de la Moscova, ne-am intersectat de nenumărate ori cu Petru și colegii lui. La un moment dat au fost pe punctul să se intersecteze pumnii lor cu maxilarul meu. Ajunși în trupa Luceafărului, ei au jucat într-un spectacol montat de Șcurea pe care eu, ca critic de teatru, l-am criticat. Și unii dintre ei au mers la Șcurea să ceară binecuvântare ca să-mi tragă o pi... știți voi. Până la urmă i-au tras lui Șcurea țeapa, pentru că au plecat de la „Luceafărul”.

Petru Vutcărău adoră teatrul și urăște realitatea, iubește actorii și nu prea iubește oamenii din actori. În general, dacă Petru ar fi Dumnezeu și ar trebui să facă lumea, el nu ar avea nevoie de tocmai 7 zile, i-ar ajunge trei: în prima zi ar face teatrele, în a doua, actorii, iar în a treia canalul de televiziune „Animal Planet”, singurul pe care îl privește.

Fiindcă este un om remarcabil și un actor remarcabil, atunci când comunici cu el nu știi niciodată unde sfârșește omul și începe actorul. A spus foarte bine în acest volum Ion Sapdaru (citez): „Petru n-a prea avut nevoie să învețe actorie, o avea încifrată în matricea sa genetică.” Atunci când ni se întâmplă să stăm de vorbă cu el, este un chin pentru amândoi. El se chinuie pentru că ar vrea să fie doar actor, dar trebuie să fie și om cu mine. Eu mă chinui să înțeleg unde este actorul și unde omul și când mi se pare că am găsit omul, descopăr că acela e regizorul. Care îl regizează și pe Petru, și pe mine.

Soluția ideală pentru Petru ar fi să fie lăsat să trăiască în teatru. Joacă într-o seară un rol, publicul îl aplaudă și pleacă, iar Petru rămâne până a doua zi ca să joace în următorul spectacol. Așa, un fel de бомж de teatru.

Despre „Regele Lear”. Vă recunosc, eu nu așteptam cu mare entuziasm această premieră, chiar mă temeam cumva de ea. Din două motive și primul este că Petru nu mai jucase un rol de vreo câteva decenii și nu știam în ce formă este. Al doilea motiv este că mă temeam de un fel de reeditare a lui Beranger I din „Regele moare”. Care a fost un rol foarte bun atunci când a fost, dar... Deci, veneam la premieră sceptic, cu o grimasă de anticipată dezamăgire. La un moment dat, în locul acelei grimase, m-am trezit cu gura căscată. Cred că scena moldovenească nu a mai cunoscut decât o dată sau poate de două ori o atare performanță actoricească. Ca critic, chiar mi-a fost ciudă un pic pe el că nu mi-a îndreptățit proastele așteptări. Pe de altă parte, m-am bucurat totuși că a avut grijă să mă facă să-l mai invidiez o dată.

Închei spunând că volumul acesta are mai multe calități, eu o să mă refer la două. Noi, cei de aici, din Moldova, nu cunoaștem decât jumătate din creația lui Petru Vutcărău, cea care s-a desfășurat aici, acasă, sub ochii noștri, cealaltă jumătate s-a derulat în alte țări. Meritul cărții este că ni-l redă pe un Vutcărău aproape întreg. A doua virtute a volumului, în special a primei părți, acolo unde Petru descrie cum a luptat ca să-și atingă visul, toată epopeea aceia cu plecarea la Moscova, acea parte cred că ar putea să devină un fel de bestseller, câți tineri s-ar putea inspira din aceste pagini!

Trăim vremuri triste, nu prea avem parte de povești frumoase. Cartea aceasta ne oferă una, este povestea unui succes, a unui destin împlinit, a unui artist care a primit aproape tot de la viață. Eu aș numi-o Cartea unui artist fericit.