Emilian Galaicu-Păun

Nedrept de puţin – din 15 până-n 27 februarie curent – Centrul Expoziţional „Constantin Brâncuşi” din Chişinău găzduieşte expoziţia de Pictură şi grafică a artistei plastice Alla RUSU (n. 1965), chişinăuianca stabilită la Paris, după ce că a trecut, în anii de ucenicie, prin înalte şcoli de pictură de la Tallinn şi Bucureşti. Cei prezenţi la vernisaj – în primul rând vorbitorii: Florina Breazu, Tudor Zbârnea, Dimitrie Peicev, Dumitru Bolboceanu, nume cunoscute în arta noastră – nu s-au lăsat duşi mult după deschiderea oficială, şi asta deoarece pânzele Allei Rusu au acel soi de magnetism ce-i face pe privitori să mai zăbovească într-o lume născută de imaginaţia artistei.

Fără să fie scoase în generic, oraşele pe apă – Sankt Petersburgul, Veneţia, nu în ultimul rând Parisul – constituie tema (muzicală, cu variaţiuni!) a prezentei expoziţii, elementul acvatic fiind dominant în grafica multicoloră, dar căpătând o anumită consistenţă păstoasă în pânzele în ulei.

Nimic din „vederile” pentru turişti în tablourile înfăţişând Notre-Dame de Paris, Tour Eiffel sau Podul Rialto, totul e numai trăire şi mirare, acea formidabilă capacitate de a „opri clipa” – nu înainte însă de a o transfigura artistic. Luminozitatea, prospeţimea, adâncimea & limpezimea & clipocirea, şi câte şi mai câte calităţi – deloc ostentative! – caracterizează această pictură, despre care nu îndrăznesc să mă pronunţ decât la modul impresionist, lăsându-i pe specialişti să-i dea aprecierea cuvenită.

Din cele trei prezentări – în română, franceză şi rusă – ale pliantului, cea a criticului de artă Theodor Redlow mi se pare că exprimă cel mai adecvat chintesenţa acestui fel de a fi în artă, iată un mic fragment:

„Compoziţiile de o deosebită amploare, împlinite şi totuşi spontane, ale Allei Rusu ne arată într-un mod exemplar ce înseamnă să fii pictor, să simţi ca un pictor, să gândeşti ca un pictor. Rareori mi-a fost dat să mă aflu în faţa unor elaborări picturale atât de avansate, de aprofundate, şi care totuşi să lase impresia lucrului făcut dintr-o suflare, care ţi se arată deplin şi viu organism întreg, sănătos, născut dintr-odată şi nu printr-o laborioasă însumare a părţilor, element cu element, şi etapă după etapă. (…)

Lumea, aşa cum o vede, cum şi-o imaginează ea, îmbunătăţită, este în mişcare, în creştere, în evoluţie. Nu numai tematica, dar însuşi climatul spiritual al acestei picturi impun comentatorului un cuvânt major, iar acela e Libertatea. Climatul pictural pe care îl creează Alla Rusu îmbină euforia vizuală cu exaltarea trăirilor, astfel încât armoniile pe care le obţine sunt nu numai acorduri în sfera purei virtualităţi, ci şi formule de concentrare a unor exteriorizări afective culminante ca intensitate. Un expresionism solar, un romantism jubilant…”

Cum însă pictoriţa locuieşte în Oraşul-Lumină, cuvine-se să încheiem aceste rânduri pre limba lui Voltaire, citându-l pe filosoful & eseistul francez Bertrand Vergely: „Deux choses frappent dans le voyage pictural que nous propose Alla Rusu. L’image brossée et l’alliage entre le dessin à l’encre de Chine et les couleurs mouillées de son aquarelle. Quand elle peint, c’est l’émotion qui parle. L’ émotion fondamentale. On la devine, marchant dans le long de la Seine à Paris, arrivant à Venise à la gare de Santa Lucia, face à Buckingham ou à l’Ermitage (…)”

Nu se poate, în nici un chip, rata o asemenea expoziţie!

Harnicul Dumitru Crudu a iniţiat o anchetă despre colaborarea scriitorilor moldoveni cu temutul KGB, eu însumi m-am prins să răspund pe larg la cele 14 întrebări, iar ca să rămână doar 13, la ultima – „Considerați că ar trebui deconspirate dosarele KGB-ului?” – răspunsul meu este un categoric „Da!”, cel puţin pentru a spăla onoarea breslei, după fraza incriminatorie lansată de ex-preşedintele RM, Petru Lucinschi, ceva în genul: „Dacă s-ar deschide dosarele KGB-ului, am rămâne fără intelectuali!”.

Să fie oare ca reacţie la ancheta lui Dumitru Crudu sau fiindcă poezia & eseurile lui Osip Mandelştam (1891 – 1938), în special Разговор о Данте, mă însoţesc necontenit de peste trei decenii, la un moment dat m-am apucat să recitesc volumul de memorii al Nadejda Mandelştam, Fără speranţă, Polirom, 2020 (prima oară o citisem la Moscova, prin ’87-’88, în versiunea de revistă, şi de-atunci nu mi-am mai scos-o din cap!), pe care îl voi prezenta negreşit la „Cartea la pachet”, când va fi să fie. Pe moment, îngădui-mi-se să citez un mic fragment de pe la jumătatea scrierii, cât să evoc anii în care poliţia politică din URSS şi-a făcut intrarea, brutal, în vieţile & minţile oamenilor:

* * * * * * * *

„Natura aştepta iarna, iar oamenii, în decembrie ’36, ştiam ce le va aduce ’37, care se apropia. Pentru asta nu era necesar nici un fel de simţ istoric: izbutiseră să ne avertizeze printr-o emisiune radio privind viitoarele procese. (…)

Aceste consideraţii pe tema închisorii vreau să le închei cu o scenă de moravuri din anul 1937. În centrul Moscovei se afla o clădire unde, pe unele paliere, locuiau scriitori şi cekişti. Dumnezeu ştie cum ajunseseră acolo cekiştii, poate fuseseră instalaţi în locul celor arestaţi, din alte instituţii, care împărţeau clădirea cu scriitorii. Ei însă locuiau acolo, şi se întâmpla ca vecinii să se ciocnească cu ei în diferite ocazii. Odată, de pildă, un cekist beat, pe care nevasta îl dăduse afară din apartament, făcea tărăboi pe palier: în deliru-i de om beat, îşi reamintea cum l-a interogat şi l-a bătut pe colegul lui în timpul interogatoriului, şi acum vărsa lacrimi de căinţă târzie. Am telefonat soţiei lui în apartament şi am obligat-o să-şi lase bărbatul în casă, explicându-i că pentru aiureala asta de beţiv n-o să-i fie nici lui bine… Şi iată că în curtea acestui bloc au intrat nişte cântăreţi ambulanţi. Ei simţeau cerinţa momentului şi cântau cele mai bune cântece clasice de ocnă: siberiene, de la Baikal, de-ale hoţilor… Numaidecât, la toate balcoanele, s-au bulucit oamenii, dar nu şi scriitorii, fireşte. Cântau şi ei odată cu cântăreţii şi le aruncau bani… Totul a durat cam o jumătate de ceas, până ce careva dintre locatarii fermi din punct de vedere ideologic a coborât să-i alunge pe cântăreţi. Dar cineva de sus a izbutit să le strige – „Ştergeţi-o!” – şi ei au şters-o. Stăteam cu O[sip]. M[andelştam]. la unul dintre balcoane, le-am aruncat şi noi o monedă sau o bancnotă; o înfăşurasem într-o bucăţică de ziar şi, ca să cadă, îi puneam şi o greutate – o pietricică de Koktebel. Am plătit tribut folclorului rus. Osea cel tânăr – cum este numit acum Iosif Brodski, exilat pentru parazitism, mai degrabă pentru versuri, fiindcă viaţa se repetă, deşi în alte forme – i-a spus recent Annei Ahmatova că la Pasternak nu întâlneşti nici un pic de folclor. Oare este posibil aşa ceva? Eu cred că una dintre problemele care se pun în cazul studierii creaţiei poetice este problema legăturii cu folclorul. La O.M. folclorul ocnaşilor se observă numaidecât, el a fost sugerat de viaţă şi este aşternut la suprafaţă. Nu este unica relaţie a lui O.M. cu bogăţia folclorică europeană şi rusă. De folclor n-ai unde să fugi, problema este să-l transformi în poezie contemporană individuală”.

Şi, la distanţă de trei pagini: „În ciclul Lupul, ultimul a fost zămislit versul: «Потому что не волк я по крови своей/ И меня только равный убьет», deşi în el se afla cheia semantică a întregului ciclu. Sursa acestui ciclu sunt cântecele ruseşti de ocnă. Dintre cântecele populare, O.M. le iubea numai pe acestea.”

* * * * * * * *

S-ar fi putut pune punct aici, textul Nadejdei Mandelştam fiind cât se poate de grăitor; or, întâmplarea face că, prin 1988, am cunoscut la Moscova o soţie de cekist, pe care chiar soţul ei o înfundase în GULAG, o supravieţuitoare locuind pe-atunci într-o anexă a căminului Institutului de Literatură „M. Gorki” (am relatat întâlnirea în romanul Ţesut viu. 10 x 10, Cap. 4, pag. 131-140; nu mai insist), care mi-a răsărit pe loc în faţa ochilor deîndată ce am citit: „un cekist beat, pe care nevasta îl dăduse afară din apartament”. Dar ceea ce m-a întors literalmente pe dos e gestul Nadejdei care înfăşoară o bancnotă „într-o bucăţică de ziar şi, ca să cadă, îi pune şi o greutate – o pietricică de Koktebel”; cine dintre noi, vizitând Père Lachaise sau Cimitirul Montparnasse, n-a aşezat câte-o pietricică pe mormintele lui Baudelaire, Brâncuşi, Cioran sau Ionesco?! Şi tocmai mormântul lui O.M. nu se cunoaşte, poetul dispărând fără urmă într-un lagăr de tranzit de lângă Vladivostok. Fie-i amintirea luminoasă!