Emilian Galaicu-Păun

Subtilul eseist & alesul om de cuvânt timişorean Vasile Popovici îşi punea cenuşă pe creştet, luni, 21 februarie, la lansarea – pe zoom – a volumului său de eseuri Punctul sensibil. De la Mihai Eminescu la Mircea Cărtărescu, Cartier, 2021, căci, vezi Doamne! Putin tocmai pune de-un război cu Ucraina (a se reţine opinia lui Iuri Andruhovici, unul dintre cei mai importanţi scriitori ucraineni contemporani: „Putin este «ucraino-dependent», ideea lui fixă de când a venit la președinția rusă în 2000 e să târască Ucraina înapoi în Mordorul lui. (…) Am fost surprins cât de mulți oameni din Kiev au început să vorbească doar ucraineană. E un fel de răspuns uman la «русский мир»” (lumea rusă) a lui Putin.”), iar scriitorii înscrişi la cuvânt – unul şi unul: Tatiana Ciocoi (Chişinău), Laszlo Alexandru (Cluj), Radu Vancu (Sibiu) şi Marius Miheţ (Bratislava) – se dedulcesc cu judecăţi de valoare & fineţuri stilistice.

Recunosc în autorul Punct-ului sensibil pe intelectualul format în Est-Etica Punctului 8 al Declaraţiei de la Timişoara, din decembrie 1989, dar tot cu armele Domniei Sale îl voi „combate”, citând in extenso un fragment din eseul Domniei Sale, Ileana Mălăncioiu prin ea însăşi – un fel de hârtie de turnesol al crezului artistic & moral:

* * * * * * * * * *

„Poezia Ilenei Mălăncioiu nu părăsește niciodată locul unde stă țintuită o dată pentru totdeauna, de la primele poeme și până la ultimele pe care i le cunoaștem, chiar pe linia subțire dintre viață și moarte, dintre trup și suflet, dintre insuportabilul vis și insuportabila realitate.

Din acest loc de nelocuit ea privește spre ambele tărâmuri deodată, al vieții și al moții, și descrie ce vede, nimic vesel, nimic promițător. O notă gravă cum rareori s-a auzit în poezia română se ridică din aceste versuri aparent simple, o neliniște de toate zilele și de toate nopțile, intolerabilă. Locuirea cu monstrul bicefal, cel care te privește deodată dinspre viață și dinspre moarte, acesta e existențialul din care se alimentează versurile sale amare, abia îmblânzite de muzica ritmului și rimelor sporadice, ca o minimă concesie ce ni se face nouă, cititorii ei, pentru ca povara să poată fi totuși preluată prin lectură și să pătrundă și un dram de cântec în această însoțire ce ni se propune, dintre cele mai austere și mai exigente din câte am avut în literatura noastră.

Nu doar poezia ei locuiește acolo, în limburile vieții și ale morții. Omul ce scrie e și el, trup și suflet, tot acolo. Poezia Ilenei Mălăncioiu e exact opusul a ce numim invenție literară, operă de cuvinte și de imaginație. Spre deosebire de poeții din generația anterioară, cu Nichita Stănescu în frunte, și spre deosebire de o armată întreagă de alți nenumărați poeți și scriitori, Ileana Mălăncioiu nu scrie, ci transcrie: propria ei condiție în ce are ea mai ireductibil. Poezia ei e cum e ea însăși. O citești și înțelegi de îndată că aici nimic nu e de ordin strict literar, că aici se vorbește cu o gravitate ultimă și că omul ce se pune în scenă scriind e unul și același cu manifestarea lui socială și cu modul său de a fi individual, într-o unitate deplină.

Și, ca în cazul altor câțiva mari poeți, poezia ei e și reflecție filozofică, sondare a existențialului, mod radical de articulare a adevărul. Pentru ca să aproximezi în alt limbaj ceea ce se spune în aceste poeme, dacă așa ceva e posibil în genere, trebuie să recurgi și la altceva decât la instrumentele criticii literare, oricât de rafinate ar fi ele: ar fi nevoie și de o înțelegere filozofică, fiindcă subiectul acestei poezii e necontenit ființa.

Puținătatea operei poetice a Ilenei Mălăncioiu e alt semn bun. Să scrie puțin e cea mai potrivită cale prin care un autor își apără opera de sine însuși. Și e cu atât mai periculos să cedezi tentației de a te relua pe tine însuți, cu cât temele operei sunt reduse la maximum. Oarecum, cazul Ilenei Mălăncioiu. Cele zece, unsprezece volume înguste de versuri, din care autoarea a antologat și a reeditat cu multă zgârcenie după 1990, alcătuiesc una din operele cele mai importante din întreaga noastră literatură, negreșit ce s-a scris la nivelul cel mai înalt în poezia română din ultima jumătate de veac.

(…)

Poezia Ilenei Mălăncioiu e avanpostul cel mai îndepărtat în care un poet român s-a așezat vreodată pe sine la modul definitiv, în zona unde nu există adăpost, și într-o singurătate deplină, acolo unde nimeni altcineva nu s-ar încumeta să stea. De acolo ne parvin aceste mesaje ca dintr-o altă lume, poezia Casandrei cu o mie de ochi, de o necruțătoare luciditate.”

* * * * * * * * * *

Nu pot să nu-mi amintesc că acum 30 de ani, pe 2 martie 1992, începea conflictul armat de pe Nistru, o rană rămasă deschisă în ciuda tuturor misiunilor pacificatoare. Cum ar veni: Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou…

Nedrept de puţin – din 15 până-n 27 februarie curent – Centrul Expoziţional „Constantin Brâncuşi” din Chişinău găzduieşte expoziţia de Pictură şi grafică a artistei plastice Alla RUSU (n. 1965), chişinăuianca stabilită la Paris, după ce că a trecut, în anii de ucenicie, prin înalte şcoli de pictură de la Tallinn şi Bucureşti. Cei prezenţi la vernisaj – în primul rând vorbitorii: Florina Breazu, Tudor Zbârnea, Dimitrie Peicev, Dumitru Bolboceanu, nume cunoscute în arta noastră – nu s-au lăsat duşi mult după deschiderea oficială, şi asta deoarece pânzele Allei Rusu au acel soi de magnetism ce-i face pe privitori să mai zăbovească într-o lume născută de imaginaţia artistei.

Fără să fie scoase în generic, oraşele pe apă – Sankt Petersburgul, Veneţia, nu în ultimul rând Parisul – constituie tema (muzicală, cu variaţiuni!) a prezentei expoziţii, elementul acvatic fiind dominant în grafica multicoloră, dar căpătând o anumită consistenţă păstoasă în pânzele în ulei.

Nimic din „vederile” pentru turişti în tablourile înfăţişând Notre-Dame de Paris, Tour Eiffel sau Podul Rialto, totul e numai trăire şi mirare, acea formidabilă capacitate de a „opri clipa” – nu înainte însă de a o transfigura artistic. Luminozitatea, prospeţimea, adâncimea & limpezimea & clipocirea, şi câte şi mai câte calităţi – deloc ostentative! – caracterizează această pictură, despre care nu îndrăznesc să mă pronunţ decât la modul impresionist, lăsându-i pe specialişti să-i dea aprecierea cuvenită.

Din cele trei prezentări – în română, franceză şi rusă – ale pliantului, cea a criticului de artă Theodor Redlow mi se pare că exprimă cel mai adecvat chintesenţa acestui fel de a fi în artă, iată un mic fragment:

„Compoziţiile de o deosebită amploare, împlinite şi totuşi spontane, ale Allei Rusu ne arată într-un mod exemplar ce înseamnă să fii pictor, să simţi ca un pictor, să gândeşti ca un pictor. Rareori mi-a fost dat să mă aflu în faţa unor elaborări picturale atât de avansate, de aprofundate, şi care totuşi să lase impresia lucrului făcut dintr-o suflare, care ţi se arată deplin şi viu organism întreg, sănătos, născut dintr-odată şi nu printr-o laborioasă însumare a părţilor, element cu element, şi etapă după etapă. (…)

Lumea, aşa cum o vede, cum şi-o imaginează ea, îmbunătăţită, este în mişcare, în creştere, în evoluţie. Nu numai tematica, dar însuşi climatul spiritual al acestei picturi impun comentatorului un cuvânt major, iar acela e Libertatea. Climatul pictural pe care îl creează Alla Rusu îmbină euforia vizuală cu exaltarea trăirilor, astfel încât armoniile pe care le obţine sunt nu numai acorduri în sfera purei virtualităţi, ci şi formule de concentrare a unor exteriorizări afective culminante ca intensitate. Un expresionism solar, un romantism jubilant…”

Cum însă pictoriţa locuieşte în Oraşul-Lumină, cuvine-se să încheiem aceste rânduri pre limba lui Voltaire, citându-l pe filosoful & eseistul francez Bertrand Vergely: „Deux choses frappent dans le voyage pictural que nous propose Alla Rusu. L’image brossée et l’alliage entre le dessin à l’encre de Chine et les couleurs mouillées de son aquarelle. Quand elle peint, c’est l’émotion qui parle. L’ émotion fondamentale. On la devine, marchant dans le long de la Seine à Paris, arrivant à Venise à la gare de Santa Lucia, face à Buckingham ou à l’Ermitage (…)”

Nu se poate, în nici un chip, rata o asemenea expoziţie!