Subtilul eseist & alesul om de cuvânt timişorean Vasile Popovici îşi punea cenuşă pe creştet, luni, 21 februarie, la lansarea – pe zoom – a volumului său de eseuri Punctul sensibil. De la Mihai Eminescu la Mircea Cărtărescu, Cartier, 2021, căci, vezi Doamne! Putin tocmai pune de-un război cu Ucraina (a se reţine opinia lui Iuri Andruhovici, unul dintre cei mai importanţi scriitori ucraineni contemporani: „Putin este «ucraino-dependent», ideea lui fixă de când a venit la președinția rusă în 2000 e să târască Ucraina înapoi în Mordorul lui. (…) Am fost surprins cât de mulți oameni din Kiev au început să vorbească doar ucraineană. E un fel de răspuns uman la «русский мир»” (lumea rusă) a lui Putin.”), iar scriitorii înscrişi la cuvânt – unul şi unul: Tatiana Ciocoi (Chişinău), Laszlo Alexandru (Cluj), Radu Vancu (Sibiu) şi Marius Miheţ (Bratislava) – se dedulcesc cu judecăţi de valoare & fineţuri stilistice.
Recunosc în autorul Punct-ului sensibil pe intelectualul format în Est-Etica Punctului 8 al Declaraţiei de la Timişoara, din decembrie 1989, dar tot cu armele Domniei Sale îl voi „combate”, citând in extenso un fragment din eseul Domniei Sale, Ileana Mălăncioiu prin ea însăşi – un fel de hârtie de turnesol al crezului artistic & moral:
* * * * * * * * * *
„Poezia Ilenei Mălăncioiu nu părăsește niciodată locul unde stă țintuită o dată pentru totdeauna, de la primele poeme și până la ultimele pe care i le cunoaștem, chiar pe linia subțire dintre viață și moarte, dintre trup și suflet, dintre insuportabilul vis și insuportabila realitate.
Din acest loc de nelocuit ea privește spre ambele tărâmuri deodată, al vieții și al moții, și descrie ce vede, nimic vesel, nimic promițător. O notă gravă cum rareori s-a auzit în poezia română se ridică din aceste versuri aparent simple, o neliniște de toate zilele și de toate nopțile, intolerabilă. Locuirea cu monstrul bicefal, cel care te privește deodată dinspre viață și dinspre moarte, acesta e existențialul din care se alimentează versurile sale amare, abia îmblânzite de muzica ritmului și rimelor sporadice, ca o minimă concesie ce ni se face nouă, cititorii ei, pentru ca povara să poată fi totuși preluată prin lectură și să pătrundă și un dram de cântec în această însoțire ce ni se propune, dintre cele mai austere și mai exigente din câte am avut în literatura noastră.
Nu doar poezia ei locuiește acolo, în limburile vieții și ale morții. Omul ce scrie e și el, trup și suflet, tot acolo. Poezia Ilenei Mălăncioiu e exact opusul a ce numim invenție literară, operă de cuvinte și de imaginație. Spre deosebire de poeții din generația anterioară, cu Nichita Stănescu în frunte, și spre deosebire de o armată întreagă de alți nenumărați poeți și scriitori, Ileana Mălăncioiu nu scrie, ci transcrie: propria ei condiție în ce are ea mai ireductibil. Poezia ei e cum e ea însăși. O citești și înțelegi de îndată că aici nimic nu e de ordin strict literar, că aici se vorbește cu o gravitate ultimă și că omul ce se pune în scenă scriind e unul și același cu manifestarea lui socială și cu modul său de a fi individual, într-o unitate deplină.
Și, ca în cazul altor câțiva mari poeți, poezia ei e și reflecție filozofică, sondare a existențialului, mod radical de articulare a adevărul. Pentru ca să aproximezi în alt limbaj ceea ce se spune în aceste poeme, dacă așa ceva e posibil în genere, trebuie să recurgi și la altceva decât la instrumentele criticii literare, oricât de rafinate ar fi ele: ar fi nevoie și de o înțelegere filozofică, fiindcă subiectul acestei poezii e necontenit ființa.
Puținătatea operei poetice a Ilenei Mălăncioiu e alt semn bun. Să scrie puțin e cea mai potrivită cale prin care un autor își apără opera de sine însuși. Și e cu atât mai periculos să cedezi tentației de a te relua pe tine însuți, cu cât temele operei sunt reduse la maximum. Oarecum, cazul Ilenei Mălăncioiu. Cele zece, unsprezece volume înguste de versuri, din care autoarea a antologat și a reeditat cu multă zgârcenie după 1990, alcătuiesc una din operele cele mai importante din întreaga noastră literatură, negreșit ce s-a scris la nivelul cel mai înalt în poezia română din ultima jumătate de veac.
(…)
Poezia Ilenei Mălăncioiu e avanpostul cel mai îndepărtat în care un poet român s-a așezat vreodată pe sine la modul definitiv, în zona unde nu există adăpost, și într-o singurătate deplină, acolo unde nimeni altcineva nu s-ar încumeta să stea. De acolo ne parvin aceste mesaje ca dintr-o altă lume, poezia Casandrei cu o mie de ochi, de o necruțătoare luciditate.”
* * * * * * * * * *
Nu pot să nu-mi amintesc că acum 30 de ani, pe 2 martie 1992, începea conflictul armat de pe Nistru, o rană rămasă deschisă în ciuda tuturor misiunilor pacificatoare. Cum ar veni: Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou…
