Emilian Galaicu-Păun

Nu aduce anul, cât aduce ceasul nu-i doar o vorbă din bătrâni ce trebuie luată ca atare – în toamna lui 2021, Muzeul Naţional de Artă al Moldovei a găzduit mai multe vernisaje, ale unor artişti plastici autohtoni şi străini, unul mai interesant decât altul. În acest sens, luna decembrie a fost ceea ce s-ar numi „cireaşa de pe tort”, cu cele două lansări de cataloage – al lui Mihai Ţăruş, AUTOportret-JURnal 1964-2021, şi al lui Tudor Zbârnea, Reconfigurări fluide, scoase ambele la Editura Arc –, şi vernisarea expoziţiei de sculptură „4 spre maturare”, cu 34 de lucrări semnate de Ion Zderciuc, Mihai Damian, Ion Bolocan şi Ioan Grecu. (Nu pot să nu amintesc aici şi acum, în paranteză, de excepţională expoziţie a doamnei Elena Bontea (n. 1933), de la Muzeul Naţional al Literaturii Române, cu portrete ale scriitorilor moldoveni, vernisată pe 8 decembrie trecut – din păcate, tocmai conducea USM a strălucit prin absenţă de la acest eveniment unic...)

Embed Răspândește

„Nu cred că [tânăra] generație este mai ignorantă…” Discuții despre artele plastice în R. Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

---

width px Înălțime px

---

Codul URL a fost copiat

Nici o sursă media

0:00 0:03:35 0:00

Link direct

• 240p | 10,1MB
• 360p | 15,8MB
• 480p | 25,4MB
• 720p | 52,4MB
• 1080p | 80,5MB

Figură de prim-plan al culturii naţionale, apreciat în egală măsură pe plan artistic, în sânul breslei din Republica Moldova şi România, cât şi pe plan managerial, de toţi cei care au trecut, în anii din urmă, pragul Muzeului Naţional de Artă al Moldovei, al cărui director general este din 2002 (aşadar, de două decenii), Tudor Zbârnea şi-a dat măsura valorii acum doi ani, într-o amplă expoziţie personală de la MNAM – pânzele (cât nişte covoare tradiţionale numai bune de pus pe pereţi în casa mare) Ecou rupestru (2016), Calea memoriei (2016), Vis vertical (2017), Exaltare (2017), Dispersie (2018), Dincolo de noi (2018), Trecere (2019), Martiri (2020) stau mărturie a unei nemaipomenite puteri de sinteză, conjugate cu o viziune purificatoare, astfel încât, „la un simplu exerciţiu al imaginaţiei, figurile hieratice ale maestrului părăsesc sfios cadrul tabloului şi reconstruiesc cu multă migală o istorie trăită, chinuită – un trecut arhaic…” (dr. Florina Breazu). Tot atâtea catapetesme îndumnezeite, aceste tablouri de ultimă oră, din care emerge o lumină purificatoare, după cum observă şi criticul de artă ieşean Maria Bilaşevschi: „(…) structurarea formelor nu rezultă în redundanţă vizuală, ci într-o relaţie de autonomie ontologică în care plasticitatea picturii instituie valoarea senzaţiei de plenitudine, în robusteţea formei ce are, în mod paradoxal, caracter hieratic (subl. mea). Senzaţia învăluitoare a unei coerenţe liniştitoare emerge din lucrări, atmosfera încărcată cu lirism îndepărtează expresionismul artistului de tenebre, năluci sau spaime şi se apropie de expresia solară, lumina albă a divinităţii, vindecătoare şi conciliantă”. Şi asta fiindcă, „înainte de toate, Tudor Zbârnea este un pictor de idei. Chiar dacă pare a privilegia aleatoriul, iconografia sa e vădit antropocentrică” (prof. univ. dr. Petru Bejan).

Se pot cita alţi numeroşi exegeţi ai picturii lui Tudor Zbârnea, de pe diferite meridiane; nimic mai grăitor însă decât felul în care însuşi artistul se raportează la experienţa sa artistică & la procesul de creaţie propriu-zis, el fiind unul dintre „intelectualii” Grupului Zece din anii ’80 (alături de Andrei Sârbu, bunăoară, pe care-l evocă cu căldură într-o schiţa autobiografică finală: „La scurt timp, şi Andrei Sârbu, cu delicateţea care îl caracteriza, m-a invitat la el în atelier, la fel, reluând discuţiile noastre de altădată despre artă şi despre multe altele legate de condiţia artistului. Cunoscând lipsurile şi condiţiile precare în care trăiau, mai ales Andrei, în schimbul luxului de a trăi în creaţie şi pentru creaţie, începeam să mă orientez către acelaşi mod de viaţă”), astfel că îngăduie-mi-se să închei aceste rânduri citând două mărturii scrise ale, pe bună dreptate, maestrului Tudor Zbârnea (nu înainte de a-l invita să răspundă, oricând va avea un mic răgaz, la ancheta noastră „Maeştri şi Ucenici”):

* * * * * * *

Căutarea în imagine a unei noi ordini a picturii care se opune haosului, dezordinii printr-o severitate geometrică. Organizarea spaţiului plastic în structuri geometrice modulate în careuri, supuse unui sistem de semne și simboluri care vizează lumea spiritului, cunoașterii și ordinii.

Formele geometrice (cercul, octogonul, pătratul, crucea, triunghiul), în structura lor abstractă, impersonală, poartă urme ale umanizării.

Traversarea unui îndelungat proces de maturizare artistică și disciplinare spirituală mi-a impus o nouă viziune și ordine plastică – organizarea suprafeţei bazate pe structurări abstract-geometrice, în care materia picturală se impune alternând între modulaţiile opace de culoare și cele transparente, între petele de culoare catifelate și cele lucioase.

Declanșarea procesului de redisciplinare plastică a impus – prin rigoarea sa ritmică – sistemul de careuri.

Deși modularea structurii în careuri nu este o concepţie nouă, aceasta rămâne totuși valabilă, mai ales pentru cultura plastică românească, care are la bază și o dimensiune geometrică și care, cred, poate fi dezvoltată în concepte moderne de natură artistică.

Construcţia geometrică a sistemului de careuri, pe care se bazează o serie de compoziţii, impune aparent o abordare decorativă, aplatizată a suprafeţei.

Pentru crearea senzaţiei de profunzime, am adoptat o serie de mijloace de expresie plastică proprii spaţialităţii imaginare, cum ar fi suprapunerea transparentă parţială a formelor, elementelor imagistice sau a petelor de culoare, care impun o anumită ordine de stratificare, contrastele dintre articulaţiile mari și cele mici, care sugerează diferenţa de plasare în spaţiu a formelor și Contrastul termic cald – rece, și contrastul închis – deschis, care, de asemenea, creează senzaţia de aproape – departe.

Patru simboluri fundamentale – centrul, cercul, pătratul și crucea – devin parte integrantă a compoziţiilor. Reunite într-o constelaţie de semne și simboluri, gravitând în cele din urmă în jurul aceleiași axe simbolice, vor încerca să deslușească existenţa unor sensuri complexe, comune mai multor culturi.

Într-o ultimă fază a doua perioadă, care are o dinamică și o durată mai lungă, parcurge o cale spre dezvoltarea unor sinteze care vor conduce treptat spre unificarea primelor două etape.

Treptat, figura umană își va revendica locul tot mai vizibil, în contextul unor simboluri și arhetipuri încorsetate în structuri geometrice cu caracter de spontaneitate.

Figura umană este readusă sugestiv, adesea în contextul Axei, ca legătură între Cer și Pământ.

* * * * * * *

Dispersia temporală generată de aplatizarea formei și suprafețelor cromatice, respingerea adâncimii, recursul arhetipal. Crearea unor structuri arhetipale, a unui spaţiu atemporal esențializat.

Recursul la aplatizarea formei și suprafeţelor cromatice și la respingerea adâncimii generează ideea de dispersie temporală. Fără a rupe continuitatea preocupărilor permanente pentru trecutul îndepărtat și dimensiunea existențială, cromatica devine mai luminoasă, mai solară.

O abordare diferită a expresivităţii în care materia picturală se dezlănţuie la limita spontaneităţii și a unei libertăţi controlate. Forma se bazează pe reconstrucţia structurală lineară și pe ritmuri cromatice dinamice, care produc senzaţia de mișcare și adâncime.

Structurile geometrice deconstruite au un caracter spontan, iar suprafeţele dinamice de culoare realizate cu tușe spontane alternează cu cele aplatizate, îndelung elaborate, acestea creând contextul unei ordini nedeslușite.

Toate elementele imagistice sunt, de regulă, amplasate în prim-planuri datorită aplatizării volumelor. Chipurile și siluetele umane apar pronunţat stilizate, condensate în ideograme.

Formele libere sau alteori geometrice, cu unele sugestii de elemente ale concretului, construiesc imaginea care plutește într-un spaţiu încremenit, nedefinit, toate acestea orientând construcţia estetică către sinteza primelor două etape.

Materia cromatică fluidă, caracteristică lucrărilor realizate în ultimii ani, încearcă să creeze o nouă scriitură spontană, care tinde să inducă senzația de eliminare a realității temporale concrete.

Dominate de gândirea introspectivă ce vizează recursul la memorie, lucrările actuale, la fel ca cele realizate pe parcursul întregului demers artistic, sondează constant esenţa raporturilor interumane.

Atât în preocupările figurative, cât și în cele orientate către forma abstractă, am tatonat formularea unui limbaj pictural personal, într-un context orientat cu predilecție către un spaţiu atemporal, din care umanul să nu poată dispărea niciodată.

- După ce aţi semnat atâtea partituri, cum e să scrii o carte? Care-i deosebirea dintre „scrierea cu note muzicale” şi cea cu litere?

- De unde această nevoie de a-şi spune/scrie povestea vieţii, în cazul unui om care a trăit în luminile rampei, a acordat nenumărate interviuri, a fost prezent pe micile & marile ecrane?

- Să mai rămânem puţin în „tinda” (anticameră, am zice azi) cărţii – spuneţi de la bun început: „Mai întâi credeam că va fi o carte de nuvele”. (Şi este, într-un anume fel – de-ar fi să citez „Lampa de faianţă”, „Harabaua” sau, din partea a doua a cărţii, „O cină pe degeaba”!) Altminteri, sunt mulţi creatori ce şi-au scris memoriile sub formă de culegere de nuvele. Aveaţi în minte un anume model de carte? un autor concret ce v-a marcat? Întreb fiindcă titlul acesta – Viaţa mea aşa cum a fost să fie – este, ca să zic aşa, unul marquezian (A trăi pentru a-ţi povesti viaţa).

- Să începem cu figura tutelară a Mamei, căreia îi spuneţi direct „Divinitatea mea”. Ce-a însemnat pentru Dvs., se citeşte în fiecare rând din carte (şi printre rânduri, la fel!); aşa că am să inversez întrebarea: ce-aţi însemnat Dvs. pentru mama, care – trebuie să spunem acest lucru – a mai avut copii, fraţii şi surorile Dvs. de la aceeaşi mamă, însă de la un alt tată?

- Rareori am întâlnit o evocare atât de înduioşătoare a părintelui – să ne amintim, aţi crescut la ţară, iar copiii de ţărani nu prea sunt alintaţi. Totuşi, creionaţi un portret al tatălui Dumitru – „Tunea” – deosebit de tandru. (În paranteză, nu pot să nu evoc ce mi-a spus Cristi Aldea-Teodorivici, acum câţiva ani, înainte de a deveni el însuşi părinte: „Tocmai când am început să mă împrietenesc cu tata, a murit în accident…”) Cum vi-l amintiţi, după peste 70 de ani?…

- Întrebare pe care mi-o tot pun, fără a găsi un răspuns pe măsură: cum se naşte vocaţia artistică la un copil de la ţară? Băieţi (acum, şi fete) care încep să deseneze, să cânte, să joace teatru, într-o societate legată de muncile câmpului. Povestea cu pagina 17 vs părinţi care-şi încurajează odraslele să meargă la studii – nu pur şi simplu, studii, ci la studii profesional-artistice! Înţeleg în cazul unor dinastii de muzicanţi (Ştefăneţ), dar pentru Dvs.?!...

- Înţeleg că pentru un instrumentist (violoncelist, în cazul Dvs.), contează foarte mult cine „îi pune mâna”. Şi pentru un viitor compozitor, maestrul e la fel de important? (Cu voia Dvs., îl voi cita pe Tudor Chiriac: „Doamne, ce Profesor deosebit am avut! Eu și așa îl divinizam, iar în clipa aceea am mai simțit (în plus) că mă tratează de la egal la egal... Marele Profesor Solomon Moiseevici Lobel! Nu sunt vrednic să-mi pun semnătura sub vorbele lui... Niciodată nu mi-a pus opreliști în problema fundamentală – ancestralitatea muzicii mele. Dimpotrivă – a favorizat-o”.

Aşadar, ce are să-i spună maestrul Eugen Doga – citez de la p. 137 – „profesorului Solomon Moiseevici Lobel, un specialist minunat şi un mare erudit”, acum că Dvs. aţi ajuns pe culmi?

- Tocmai am intrat în cea mai spectaculoasă parte a vieţii Dvs. de creaţie, s-o numim convenţional: Întâlniri providenţiale. Să începem cu regizorul Emil Loteanu, cu care aţi avut o relaţie gen montagnes russes.

- Vine la rând Grigore Vieru, cu care aţi colaborat la filmul Maria, Mirabela, dar şi în alte rânduri. Să mai rămânem printre scriitori: Ion Druţă? Aureliu Busuioc? Nicolae Dabija?

- Despre regizorul Ion Ungureanu, ce-aţi avea de spus? Dacă, în ale filmului, regizorul Dvs. e indiscutabil Emil Loteanu, în teatru & în teatru de operă cine-i (câteva nume)?

- Trec peste „Hipocraţii mei”, nu înainte de a vă ura sănătate! Aş vrea totuşi să vorbim şi despre legăturile Dvs. cu oamenii în afara celor profesioniste & de familie. Cine vi-i drag, cui v-aţi spovedi?

- Un capitol aparte, Eminescu! Te doare mintea doar gândindu-te că se poate face carte & performanţă în cultura naţională, fără să fi crescut cu Eminescu (& Creangă) de la cea mai fragedă vârstă. Baletul Luceafărul, o serie de cântece pe versurile lui M.E. şi Veronica Micle, culminând cu poemul Floare albastră, din care aţi făcut un – măreţ! – spectacol dramatic. Aşadar, Eminescu via Doga!

- 400 de pagini dense, zeci de personalităţi de pe toate meridianele, sute de personaje, istorii care mai de care, de la hilare la tragice, şi încă aproape pe atâtea pagini lăsate pe dinafară – se poate afirma că viaţa Dvs. a fost să fie plină & realizată. Şi totuşi… aveţi regrete care nu vă lasă să dormiţi? Vise ce nu s-au realizat? Ce-ar fi de schimbat, pentru a avea o viaţă ca la carte?!

- Aveţi în faţă un public care Vă cunoaşte, şi care totuşi vrea să afle în continuare cine este Eugen Doga. Cu ce-ar trebui să plece de la această întâlnire, pe lângă cartea Dvs. cu autograf?