Inspirată, ideea de a acorda Premiul ministerului Culturii „Constantin Stere” din Republica Moldova de Ziua Culturii Naţionale. Fără s-o fac pe trouble-fête, căci bănuiesc că jocurile sunt deja făcute, profit de faptul că deţin eu însumi acest premiu şi astfel am dreptul să recomand un autor/un roman demn de acest titlul. Alegerea mea se opreşte la trilogia DUBLU. 57(LVII), Epigraf, 2020 (Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut), semnată de Anatol Rurac – acest ultim iconar al literelor noastre & demn nepot al marelui Constantin Stere –, o pânză epică de mare întindere, acoperind câteva decenii de istorie naţională (mai degrabă, vai! a „deznaţionalizării” Basarabiei şi Bucovinei de Nord) şi aducând în prim-planul naraţiunii destinele a cel puţin trei generaţii de români basarabeni. După mine, romanul artistului plastic Anatol Rurac, acum om de litere cu acte în regulă, constituie chiar expresia spiritului de rezistenţă – şi prin cuvânt, şi prin fapte – propriu acestei părţi a „Ţării de Sus” care a dat mari intelectuali, dar şi mari cetăţeni, de-ar fi să amintesc de Mişcarea Iconar. În cele ce urmează, vă propun un fragment din Capitolul 1.
* * * * * * *
În general timpul nu prevestește nimic deosebit. După toate semnele, e încă o ordinară dimineață, ceea ce ar înseamnă că e firesc ca și de această data sunetul goarnei să anunțe: Muștruluiala începe! Și totul va merge strună, precum zi de zi se întâmplă pe parcursul acestor trei luni, care iată-iată, se vor împlini. De la sine înțelegându-se că-i și normal să simtă o doză oarecare de oboseală… altfel cum, când soarele verii te arde cumplit, formându-ți pe tot corpul zeci de rânduri de șiroaie de sudoare. Spălând praful… lăsând pe trup dungi ce-ți creează o imagine de zebră. Dar în opusul oboselii, trupul se supune comenzilor date, lucrând cum ar fi și normal, ca un mecanism încă nou, neuzat. Depășind greutățile și statornicia timpului. Doar că sufletul… încet-încet i se înfășoară în stări de neliniște, înfundându-l până într-un zbucium cei duce gândurile tot mai insistent spre tata Vasile (simțindu-i aieve mâinile reci cum tremură cuprinzându-i tâmplele. Făcându-l să retrăiască acele clipe pe care le ține minte perfect, nuanță cu nuanță din acea memorabilă zi de 13 aprilie 1940!) când îl aduce cu căruța aici ca recrut. La despărțire să-i zică: – Ioane să-mi fii vigilent. De aici mi l-au adus în sicriu pe Tihon! Ce-o fi trebuit să facă bietul copil, ca să-i dezbați plămânii? Sper ca tu să nu fi uitat!
Doar că tata se uită la el cam lung, de parcă ar fi sigur, ,,în această lume!” ei se văd pentru ultima oară. Apoi îndeamnă caii în direcția Cernăuților, unicul drum ce duce spre casă. Doar mai întorcând de câteva ori capul. Ioan însă… rămânând o stană, mai urmărindu-l cu ochii care au și devenit două izvorașe fierbinți. Bine, se gândi că, măcar ăștia nu s-au transformat în două bile seci de piatră…! Dar se va mobiliza. Și mai hotărât fiind… în ași depune tot efortul de a nu-și dezamăgi comandantul. În continuare să facă totul ce-i vor cere sergenții, că aceștia ți-s tartorii, bat fără milă, dacă nu ești capabil să-ți faci corect misiunea ta sfântă de ostaș. Și el își va da silința până la ultima picătură pentru a deveni un bun cetățean al Patriei! Totodată rămânând ,,vigilent” căci acesta e ultimul cuvânt rostit de tata ca povață! Clar fiindu-i… că nu va putea să nu țină cont și de el!...
…apoi puțin revenit la realitate, va observa cum cercul arzător de pe bolta cerească se fixase în acel punct bine cunoscut. Exact deasupra platoului, anunțând cu precizie ora Bucureștiului e 13.00! Când și ultimului prost i-ar fi clar, aici ziua se împarte în două! Iar, din epicentrul acestei pure și strălucitoare lumini spre care el abia-abia de se mai poate uita prin genele ținute într-un tremur continuu, brusc a și apărut un punct negru mișcându-se halucinant... ce treptat se va preface într-o nespus de mare și sinistră pasăre. E gigantă arătarea? aruncându-l în boală. Decăzut simțindu-se până la acel punct între frică & groază. Ca abia peste un timp, când își va căra deloc ușor psihicul mai înspre liniște și rațiune – stăpânindu-se – va șopti încet. Nu se poate, uite că n-o fi chiar pasăre. E cu totul altceva acest obiect zburător. Care cade ca o piatră. Apoi, echilibrându-se, zboară atât de aproape de pământ de se creează senzația că iată-iată se va opri în copaci; arătându-i-se sau năzărindu-i-se un cap de om în al ei ochi. Iar pe coada bârligată în sus ar avea zgâriată o stea roșie.
În contrastul acestor imagini generale simțite mai degrabă ca niște stări iluzorii, halucinante, totuși, pasărea se va impune tot mai real și reală! Un regiment întreg o urmărește, pierdut. Căci un obiect gigant să zboare ei văd pentru prima dată. De auzit au auzit, dar să vadă? Iar zburătoarea face încă un cerc amețitor, apoi dispare, la fel de brusc cum a și apărut. Dar, nu va dura decât ore, măcar, încă nici nu-i eliberase misteriosul fior stârnit de ea. Când, din direcția Hotin/ului, de unde se retrase fierul zburător, la fel pe cer! să li se arate tot mai înverșunat semnele unui potop! Apoi vor simți cum și pământul, le tremură tot mai tare sub picioare, înfășurați fiind tot mai insistent în frica unu-i nor fără o culoare concretă, dar întunecat ca fundul unui ceaun. Ce treptat a și acoperit toată bolta cerească. Însoțit de un sunet infernal. Real, așa ceva Ioan nu simțise pe pielea lui nicicând, de când la adus pe ,,dragă-i lume” maică-sa Elisabeta. Parcă vine ,,Ucigă-l crucea”, simțindu-se cum se apropie tot mai aproape și mai aproape; iar cu cât se apropie, cu atât mai insistent îl înfășoară în stări apocaliptice. Iată, în sfârșit vor descoperi că uraganul e alcătuit din praf și fum. Iar din adâncul lor se ivește o ,,oiște” imensă. Apoi apare un dragon, care se mișcă ca șarpele pe vertebre. Iar pe dragon li se pare ori sunt agățate ființe de culoare ocru-murdar. În contrast cu uniforma lor în albastru spălăcit de soare. Monștrii, că sunt mai mulți, însă… vin direct peste dânșii, devastând zidul de piatră. Ca apoi să se întoarcă pe rând în loc, trecând cu ,,oiștile de oțel” pe deasupra capetelor românilor înspăimântați de moarte. Care stau încremeniți, retrași spre gardul de piatră formând o masa comună. Acum tușind în cor… din adâncul plămânilor praf și fum bătut cu un ucigător miros de ceva nou pentru aparatul lor respirator. Un contrast izbitor cu mirosul deprins al băligarului de oaie. Numai că fantomele nici gând să se oprească aici; ele trecând printr-o cazarmă, cum ar trece cuțitul prin untul încălzit, apoi, devastând și al doilea zid… se târâie mai înspre malurile Prutului. Ca, tocmai în aceste clipe, pe al lor fundal, departe încă de-a fi eliberați din imensul praf și fum ce este dizolvat, rămânând doar o devastatoare frică... tinerii ostași români, vor da ,,nas în nas” cu siluetele cenușii ale ființelor sărite de pe spatele dragonilor. Acum clar făcându-li-se, că ăștia nu-s altceva decât niște simpli soldați, dar, fără îndoială ai unei armate streine! Doar că, între ei există o distincție principială. Nepoftiții camarazi, îi și amenință cu armele. Fiind gata să tragă în orice clipă. La șold, spânzurându-li-se câte un mănunchi, clar să fie, acestea nici pe departe n-o fi ,,flori de busuioc” – ci grenade, lucru știut, acestea au un pronunțat miros de moarte…
