Emilian Galaicu-Păun

...care tocmai îşi sărbătoreşte ziua de naştere, a 66-a (n. 29 ianuarie 1956, Rădăuţi, Suceava). Ceea ce-i datorează toată lumea care i-a citit cărţile de poezie & proză sau i-a văzut piesele, montate pe numeroase scene ale lumii – recunoştinţă pentru orele petrecute în intimitatea unei scriituri ce te învăluie, protector, pentru a nu-ţi mai da drumul din braţe. (N-am să fac, aici şi acum, exegeză pe marginea unor texte mateivişniece – de-a lungul anilor, i-am prezentat la „Cartea la pachet”, atât volumele de teatru, cât şi romanele, iar despre Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă, Cartea Românească, 2016, se poate spune că tot ce are mai autentic M. Vişniec în poezie, teatru, proză se regăseşte-n acest mare roman al devenirii, de care nu mă încumet să mă despart înainte de a încheia pe o notă… patriotică (dat fiind şi acest double je[u] al autorului): „…dacă Franţa e Franţa, România este România plus ţările care au modelat-o….”) Îi mai datorez – deja în calitate de editor – o colaborare de lungă durată, începând cu antologia Opera poetică, Cartier, 2011, şi care a continuat, la un nivel superior, cu antologia Nichita Stănescu, Cuvintelor, necuvintelor. Poeme alese de Matei Vişniec, Cartier de colecţie, 2017 (la care voi reveni mai spre final), fără a uita de recentele volume de teatru, scoase în toamna lui 2021 în Cartier popular, Ţara lui Gufi şi Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal. Tot la capitolul datorie – hai să-i zicem, morală – trec întâlnirile pe care le-am avut, însoţindu-l pe Matei Vişniec, la Liceul „Spiru Haret” & la Academia de Arte din Chişinău, în primăvara lui 2016, ne neuitat. Nu în ultimul rând, cum să nu-i fiu recunoscător pentru cele câteva lansări de carte & lecturi ce-au avut loc la Librăria din Centru, într-o atmosferă de comuniune de neuitat, în prezenţa unui public numeros ce nu se lăsa dus?! Scurt pe doi, poetul Oraşul-ui cu un singur locuitor, dramaturgul Mansardei la Paris cu vedere spre moarte & romancierul Iubirilor… m-a onorat cu prietenia Domniei Sale în tot acest sfert de secol de când ne cunoaştem.

Merită povestită prima noastră întâlnire, căci adevăratul răspuns la întrebarea din titlu se află în acel septembrie 1996, când Republica Moldova era invitatul de onoare la Festivalul Est-Vest din Die, Drôme, Franţa. În chiar prima zi a Festivalului, au sosit de la Paris jurnaliştii de la Radio France Internationale, regretatul Mircea Iorgulescu şi Matei Vişniec. Foarte repede, ne-am pomenit la o masă, peste alt sfert de oră vorbeam literatură (eu ezitând între a-i spune Dvs. şi tu lui Matei, pe care-l citisem in extenso la acea oră), iar la un moment dat, când rămăsesem în doi, ca să-l impresionez, l-am luat tare: „Faină ideea, cu teatrul descompus. Doar că eu am mers mai departe în ale scenei!” (Trebuia să-i vezi expresia feţei, de mirare & neîncredere…) Şi, dacă tot am reuşit să-i captivez întreaga atenţie, îi dau mai departe, improvizând din mers: „Ştii şi tu (da, trecusem la per tu) cum sunt actorii, cu fiţe, orgolii etc., aşa că eu unul am renunţat, în piesa mea, la serviciul lor!” (Era numai ochi şi urechi, în nici un caz nu trebuia să-l dezamăgesc.) „Şi d’aia am renunţat şi la personaje, mai exact singurele personaje ale piesei mele (de prisos să spun că abia atunci se năştea în capul meu) fiind: Cortina Dreaptă şi Cortina Stângă.” (Ce mai, omul era al meu, urma doar să închei en beauté această divagaţie a mea.) „…care-o aşteaptă – şi aici fac un clin d’oeil la adresa lui Beckett – pe Transcendenţa Goală din Germania, să facă striptease”, nu mă mai opream de turuit, când deodată expresia feţei lui Matei s-a schimbat, iar la un moment dat m-a ispitit: „Tu chiar ai scris piesa?! Cum se numeşte?” „În antract, striptease”, am rostit pe un ton triumfător, având şi tupeul să-i spun că tocmai am publicat textul, în ultimul nr. de „Sud-Est”. Nici astăzi nu ştiu dacă m-a crezut atunci – după expresia feţei lui simţisem însă că am dat peste ceva potenţial valoros ca idee, astfel încât la întoarcerea acasă am aşternut pe hârtie textul piesei, iar dna Valentina Tăzlăuanu a găsit-o suficient de provocatoare ca să-o publice în „Sud-Est”. Cu asta, cariera mea de dramaturg a… luat sfârşit, după ce că tocmai decolase într-o şuetă cu adevăratul om de teatru, poetul & romancierul Matei Vişniec.

Aici s-ar putea pune punct, dar nu, încă nu – ultimul cuvânt tot lui Matei Vişniec îi aparţine; citez din prefaţa antologiei Nichita Stănescu, Cuvintelor, necuvintelor. Poeme alese de Matei Vişniec, Cartier de colecţie, 2017:

„Pe neaşteptate, Nichita m-a tras după el la balcon, m-a strâns cu mâinile de umăr şi mi-a spus «ţi-am citit piesa, Matei». Am tresărit atunci din două motive, în primul rând pentru că îmi spune ce îmi spunea, şi în al doilea rând pentru că nu mi se adresase cu veşnicul şi uzatul «bătrâne». Nichita a făcut atunci un gest uluitor, cum numai el ştia să facă. A început să-mi repete, privindu-mă ţintă: «Matei, scrie teatru, scrie teatru, scrie teatru…» Spunând aceste cuvinte, îl văd pe Marele Poet cum îngenunchează, cum se pune pur şi simplu în genunchi în faţa mea şi continuă să repete: «scrie teatru, Matei, scrie teatru, în poezie nu poţi să mergi mai departe decât mine, dar în teatru eşti singur, scrie teatru, scrie teatru…» Ceea ce am resimţit atunci nu aş putea reda decât dacă mi-ar exploda un strop viu de inimă pe această pagină. Marele Poet îngenunchea în faţa unui scriitor de 25 sau 26 de ani şi-l ruga să meargă pe calea cea bună, pe drumul lui «predestinat» (…)

Nichita mi-a transmis atunci, în felul lui, printr-un şiretlic emoţional, un mesaj esenţial, mi-a spus că aveam şansa de a deveni în teatru ceea ce era el în poezie”.

Contrar unor păreri înrădăcinate adânc, Evul Mediu (precedat, de regulă, de adjectivul „Întunecatul”) a constituit o perioadă germinativă formidabilă pentru gândirea & creativitatea europeană, de-ar fi să amintesc marile polemici cu bătaie lungă care au animat spiritele încă de pe la 1150. Una dintre ele, de la mijlocul secolului al XII-lea – despre natura culorii: materie sau lumină? – se va dovedi hotărâtoare pentru arta vitraliilor şi nu numai, după cum demonstrează marele istoric francez Michel Pastoureau în studiul Regele ucis de-un porc. O moarte infamă la originea emblemelor Franţei, în traducerea subsemnatului, în curs de apariţie la Editura Cartier, din care vă propun o secvenţă.

* * * * * * * * * *

Ludovic al VII-lea nu-i singurul care manifestă o pietate neţărmurită. Alături de el, alte două personaje, numărându-se printre actorii importanţi ai acestei cărţi, dau dovadă de o devoţiune marială cel puţin la fel de intensă, dar foarte diferită: abatele Suger şi Sfântul Bernard.

Primul îi acordă mamei lui Hristos un loc în continuă creştere în biserica sa abaţială de la Saint-Denis, mai întâi reamenajată, apoi în mare parte reconstruită, începând cu anii 1130-1140. El îi consacră o capelă aparte, cu un vitraliu prezentând diferite scene din viaţa ei, şi – mărturie excepţională – el însuşi este reprezentat la picioarele Fecioarei de Buna Vestire, prosternat şi ţinând toiagul său abaţial. Doar acest vitraliu celebru, datând din anii 1142-1144, dar refăcut şi deplasat de mai multe ori, subliniază legătura foarte puternică care îl uneşte pe abatele de Saint-Denis cu Maica Domnului. Îi răspunde, câţiva ani mai târziu, un alt vitraliu, astăzi dat dispărut, pe care Suger îl oferă Catedralei Notre-Dame din Paris şi care reprezintă Încoronarea Fecioarei. Este pentru prima oară când această scenă e pictată pe sticlă, şi anume abatele de Saint-Denis a fost iniţiatorul acesteia. Altminteri, marele Émile Mâle considera, nu fără temei, că anume Suger a inventat această temă nouă a iconografiei mariale promisă unei posterităţi numeroase.

Fervoarea marială a lui Suger este, aşadar, incontestabilă, chiar dacă nu în totalitate dezinteresată. Atunci când reconstruieşte biserica sa abaţială şi cheltuieşte atât de mulţi bani pentru a o înfrumuseţa, Suger urmăreşte cel puţin două scopuri. Pe de-o parte, să facă din acest sanctuar cel mai frumos templu din creştinătatea romanică, un fel de Ierusalim ceresc coborât pe pământ, unde, ca în descrierea din Apocalipsă, abundă pietrele cele mai preţioase, aurul cel mai strălucitor, culorile cele mai somptuoase (Apocalipsa, 21, 9-27). Pentru Suger, aurul este lumină, culoarea este lumină, Dumnezeu este lumină: a extinde într-un templu partea aurului şi a culorii înseamnă a extinde partea divinităţii, a risipi tenebrele, a-i aduce laude lui Dumnezeu. Numeroşi prelaţi gândesc ca el în această primă jumătate a secolului al XII-lea. Dar Suger are în minte şi un alt scop, mai puţin exemplar: să facă din biserica sa abaţială locul ungerii la domnie a regilor, în locul catedralei din Reims. Saint-Denis păstrează în tezaurul său preţioasele însemne regale, care joacă un rol esenţial în ritualul ungerii la domnie. Altminteri, biserica abaţială găzduieşte necropola regală, unde au fost înhumaţi cei doi ultimi regi ai Franţei, Ludovic al VI-lea şi fiul său, nefericitul Filip. De ce să se continue ungerea la domnie la catedrala din Reims? De ce să se facă acest drum lung? La Saint-Denis, aproape de Paris, se află tot ce trebuie pentru a unge la domnie şi a onora regii. Singura care lipseşte e sfânta ampulă, păstrată în abația Saint-Rémi din Reims. Dar, se întreabă Suger, nu ar fi cazul ca şi călugării de la Saint-Rémi din Reims să facă o călătorie până la Saint-Denis?

În acest proiect puţin cam megaloman, Sfânta Fecioară joacă un rol strategic important. Abatele Suger îşi dă bine seama că fervoarea pe care ea o suscită e mult mai importantă decât cea pe care o stârnesc relicvele patronului abaţiei: Sfântul Dionisie, primul episcop al Parisului mai mult sau mai puţin legendar, care ar fi murit cu moarte de martir pe colina Montmartre şi care, după ce că a fost decapitat, a mers în mod miraculos cu capul său în mâini până la locul de îngropăciune. Sigur, Sfântul Dionisie este – alături de Sfântul Martin şi Sfânta Genovera – unul dintre sfinţii patroni tradiţionali ai regatului Franţei, dar, în acei ani 1140, niciunul dintre aceştia trei nu poate rivaliza cu Fecioara Maria. Aceasta trebuie onorată anume la Saint-Denis, şi nu doar prin intermediul cultului, dar şi prin artă şi imagini.

Concepţiile artistice şi religioase ale Sfântului Bernard sunt foarte diferite. Pentru el, aurul şi culorile nu sunt câtuşi de puţin lumină, ci materii – abjecte, zadarnice, opace, care jenează relaţia călugărilor şi credincioşilor cu Dumnezeu. Trebuie alungate din sfântul locaș. Sfântul Bernard simte o adevărată repulsie pentru lux, care, în opinia sa, nu are ce căuta în casa Domnului şi nici în viaţa călugărilor. El respinge mai cu seamă tot ce ţine de policromie (varietas colorum), cum ar fi vitraliile multicolore, orfevrăria şi pietrele strălucitoare, manuscrisele bogat miniate, toate aceste lucruri impure, dar omniprezente la Saint-Denis şi în marile biserici cluniacenze. Nimic din toate acestea nu trebuie să pătrundă la Cîteaux, nici la Clairvaux, nici în oricare altă abaţie cisterciană. Sfântul Bernard detestă în mod special tot ce scânteiază, tot ce străluceşte: aurul apare în ochii lui ca ceva abominabil. Contrar abatelui Suger, el caută nu lumina, ci puritatea.

În acest sens, el are relaţii privilegiate cu Sfânta Fecioară. Ea este pentru el modelul absolut al purităţii, un soi de crin imaculat pe care-l celebrează în mai multe predici, în special în cele pe care le rosteşte cu ocazia marilor sărbători mariale şi a celor, remarcabile, dedicate Cântării Cântărilor. Sigur, nu este primul care o compară pe Maria cu un crin şi care o asimilează „miresei” din Cântarea Cântărilor. Alţi autori au făcut-o înaintea lui, în mod special, cu câteva decenii mai devreme, marele Anselm de Canterbury, extraordinarul teolog şi zelator necondiţionat al Fecioarei. Dar anume Sfântul Bernard este cel care, recurgând în mod constant la metafora florală, subliniază cu un plus de ardoare puritatea marială. Maria este imaculată, Maria este un crin. Ori de câte ori vine vorba despre această floare albă, pură, somptuoasă şi mirositoare, abatele de la Clairvaux este inepuizabil. Două dintre predicile sale despre Cântării Cântărilor îi sunt consacrate în mod special.

Pentru Sfântul Bernard, puritatea Mariei se traduce, înainte de toate, prin virginitatea sa. Contrar unora dintre contemporanii săi, el nu crede că mama lui Hristos ar fi conceput în afara păcatului originar (o atare idee nu va deveni dogmă oficială a Bisericii romane decât în secolul al XIX-lea), dar el consideră că viaţa ei terestră s-a derulat fără pată şi că maternitatea ei a fost una „virginală”. Maria este fecioară înainte de naşterea lui Iisus, ea rămâne în mod miraculos virgină în timpul naşterii şi va rămâne aşa şi după naşterea Fiului său. Această idee a unei triple virginităţi, care ulterior va fi reluată adeseori de către alţi teologi, e simbolizată pentru Sfântul Bernard de cele trei petale ale florii de crin.

O legendă tardivă, care nu pare să fie anterioară secolului al XV-lea, subliniază legătura privilegiată dintre Sfântul Bernard şi Fecioara Maria. Fecioara i-ar fi apărut puţin înainte de moarte şi, scoţându-şi sânul, l-ar fi binecuvântat stropindu-l cu câteva picături de lapte. O altă legendă, și mai recentă, povesteşte cum Sfântul Bernard contempla într-o zi imaginea Fecioarei – tocmai el, care nu punea mare preţ pe imagini! – şi cum a salutat-o cu un respectuos Ave Maria, şi tot atunci a auzit-o pe Fecioară răspunzându-i: Ave Bernardus.

Veneraţia Sfântului Bernard pentru Sfânta Fecioară este, aşadar, imensă, astfel încât unul dintre biografii săi îl va numi, la circa douăzeci de ani de la moartea sa, drept „capelanul Fecioarei”. Maria este în ochii săi mediatoarea privilegiată între cer şi pământ. Ea intervine pe lângă Fiul său pentru toţi oamenii, inclusiv cei care au săvârşit cele mai mari păcate. La limită, Fecioara îl poate achita pe diavolul în persoană, într-atât de mari sunt bunătatea sa, blândeţea sa, forţa sa de convingere. Cu accente elocvente, Sfântul Bernard proclamă: „Din partea Mariei, care este toată suavitate, nu ne temem de nimic. Tuturor le deschide braţele milei sale. Ea este apeductul care le distribuie oamenilor izvorul vieţii, adică graţia divină”. Altminteri, oare Fiul ar putea să-i refuze ceva mamei sale? Iată de ce trebuie lăudată Fecioara în toate circumstanţele, iată de ce trebuie să se facă apel la bunăvoinţa şi protecţia sa. Ceea ce face, începând cu secolul al XII-lea, Ordinul cistercian, ale cărui biserici sunt plasate, cu toatele, sub titulatura Notre-Dame.