Toată lumea o recunoaşte din prima – sub aparența unei femei tinere care poartă pe cap o bonetă frigiană, Marianne reprezintă Franţa şi valorile republicane conținute în deviza: „Liberté, Égalité, Fraternité”. Denumirea de Marianne provine din numele compus Marie-Anne, prenume foarte răspândite în Franţa secolului al XVIII-lea, şi care a fost ridicat la demnitatea de simbol graţie cântecul revoluţionar La Guérison de Marianne, compus de Guillaume Lavabre (1755-1845). O altă imagine alegorică a Franţei republicane se desprinde din pânza marelui Eugène Delacroix, La Liberté guidant le peuple (1830); stau şi mă întreb: câtă lume ştie că strămoaşa acestora este chiar… Fecioara Maria?!
(Vă propun, în cele ce urmează, un fragment din lucrarea istoricului francez contemporan Michel Pastoureau, Regele ucis de-un porc. O moarte infamă la originea simbolurilor Franţei?, în traducerea subsemnatului, Cartier, 2022.)
* * * * * * * * * *
Niciun text contemporan nu este în stare să ne explice când, cum şi de ce regatul Franţei a fost plasat, pe la mijlocul secolului al XII-lea, sub protecţia Fecioarei. Este un fapt presupus, evident în unele privinţe, dar nu şi documentat explicit. Cronicarii fac aluzie la el a posteriori, fără să furnizeze vreo informaţie precisă: nicio dată, nicio formulă. Cât despre actele suveranului, ele sunt mute, mulţumindu-se iar și iar să înceapă prin invocarea Sfântei Treimi, şi nu a Maicii Domnului. Diplomatica regală, fidelă formulelor sale de cancelarie, nu ne furnizează în cazul dat nicio lămurire.
O astfel de tăcere documentară nu va mai fi oportună cinci secole mai târziu, atunci când Ludovic al XIII-lea, şi el un mare devot marial, va face jurământul să plaseze din nou regatul Franţei sub patronajul Sfintei Fecioare. Suntem în februarie 1638 şi tocmai a fost anunţată oficial sarcina reginei Ana de Austria, în sfârşit gravidă după douăzeci şi trei de ani de căsnicie şi ca urmare a numeroase acte de pietate pentru a obţine un moştenitor (viitorul Ludovic al XIV-lea se va naşte în septembrie 1638). Mai multe texte emanate de la autoritatea regală explică, aşadar, că „regele i-a închinat Fecioarei persoana sa, regatul său şi pe supuşii săi, spre a-i mulţumi pentru efectele minunatei ei bunătăţi”. El promite să stabilească noi procesiuni pentru sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului şi cere ca fiecare biserică a regatului care nu-i plasată sub titulatura Notre-Dame să-i consacre acesteia capela principală. El însuşi se angajează să-i ofere Сatedralei Notre-Dame din Paris un nou altar principal. Această decizie solemnă, rămasă în memoria posterităţii sub numele de Voeu de Louis XIII (Jurământul lui Ludovic al XIII-lea), a dat naştere unei mulţimi de glose şi a inspirat numeroşi artişti: de la sfârşitul anului 1638, bunăoară, Philippe de Champaigne încheie un tablou mare, astăzi păstrat la Muzeul de Arte Frumoase din Caen, în care îl vedem pe rege oferindu-şi coroana Sfintei Fecioare.
Nimic din toate acestea, din păcate, în secolul al XII-lea, nici tu document scris, nici tu monument, nici tu operă de artă inspirată direct de decizia regală. Totuşi intenţiile şi mizele sunt mai mult sau mai puţin comparabile: a şterge amintirea nenorocirii vechi, a rezolva problemele dinastice, a-l proteja pe rege şi regatul Franţei. Între Ludovic al VII-lea şi Ludovic al XIII-lea, în ciuda celor cinci secole ce-i separă, diferenţele nu sunt atât de mari. Dar dacă ştim totul despre jurământul celui din urmă, nu cunoaştem nimic sau aproape nimic despre iniţiativele celui dintâi.
În special data nu ni-i cunoscută. S-a făcut apel la ajutorul Fecioarei încă din primăvara lui 1147, atunci când regele se pregăteşte să plece în cruciadă? Sau mai târziu, la întoarcere, în 1149? Sau între aceste două date, atunci când abatele Suger asigură regenţa regatului? Mai multe indicii ne fac să privilegiem această ultimă ipoteză şi să credem că un atare act a fost pregătit cu mult înainte de către abatele de Saint-Denis în persoană. Lucrul acesta pare credibil dacă urmărim politica sa marială în momentul în care el începe marea renovaţie a bisericii sale abaţiale: Fecioara Maria este regină aici; ea tronează încoronată în vârful arborelui lui Ieseu pe un vitraliu datând din anii 1142-1144. În curând, ea va trona şi la Notre-Dame din Paris, în acelaşi timp, pe un alt vitraliu oferit de Suger, dar şi pe timpanul portalului cunoscut astăzi sub numele „poarta Sfintei Ana”. Un rege se află la stânga Fecioarei Maria: în conştiinţa contemporanilor săi, este vorba de Ludovic al VII-lea.
Şi totuşi, dacă iniţiativele abatelui Suger au fost determinante, ce rol exact a jucat Sfântul Bernard? Din cei trei actori, anume el este devotul cel mai fervent al Fecioarei. Nu-i cu putinţă să ne imaginăm că nu ar fi avut niciun cuvânt de spus în luarea unei decizii atât de importante: să se facă din Maica Domnului sfânta patroană a Franţei. Sfântul Bernard moare în august 1153. În raport cu problema care ne interesează, această dată constituie oare un terminus ad quem? Probabil că nu, dacă luăm în considerare faptul că Ludovic al VII-lea a rămas celibatar timp de aproape doi ani: se desparte de Eleanor în martie 1152, se recăsătoreşte cu Constance de Castilia la începutul anului 1154. Oare nu cumva, în aceşti doi ani, regele „s-a căsătorit cu Fecioara”? Cu condiţia să nu fie puţin cam devreme, dacă e să-l urmăm pe Eudes de Deuil, succesorul lui Suger la abaţia Saint-Denis şi autor al unei cronici parţiale a celei de a doua cruciade1. Tânăr fiind, regele Franţei o considera pe Împărăteasa cerurilor drept mama sa; mai în vârstă, el ar fi socotit-o ca soţie a sa şi ar fi făcut-o, simbolic, regină a Franţei.
Nu-i decât o ipoteză, dar mai multe argumente merg în acest sens şi ne îngăduie să combinăm influenţele şi opțiunile celor trei personaje. La început, terenul e pregătit de Suger. Nu doar că – am mai spus-o – abatele a inventat o temă iconografică nouă: Încoronarea Fecioarei Maria, ci și nu va rata nicio ocazie s-o asocieze pe Împărăteasa cerurilor cu regatul Franţei, în mod special pe durata regenţei sale. Sfântul Bernard a preluat apoi ştafeta şi va sublinia că regele, vicar al lui Hristos pe pământ, şi-ar fi primit coroana, ca şi Fecioara Maria, din mâinile lui Dumnezeu şi doar ale Lui. În sfârşit, Ludovic al VII-lea ar fi urmat ideea de la începuturi, oferindu-şi regatul Sfintei Fecioare, acest regat, al cărui suveran ilegitim se credea uneori, deoarece îşi datora urcarea pe tron unui mizerabil porc. Ipoteza e cu atât mai solidă, cu cât, în acest mijloc de secol al XII-lea, ia fiinţă în anturajul regelui o noţiune nouă, cea de Corona (Coroană), despre care documentele de cancelarie vorbesc pentru prima oară în 1147. Nu-i vorba de obiectul material pus pe capul suveranului în ziua ungerii la domnie, ci de o entitate mai abstractă, desemnând în acelaşi timp regatul, monarhia şi exerciţiul puterii. Regele nu este proprietarul, ci doar depozitarul coroanei, după chipul acelor regalia, însemne care nu-i aparţin, dar cu care este îmbrăcat în ziua ungerii la domnie: sunt atributele vizibile ale Corona.
Aceste probleme sunt complexe şi ar trebui dezbătute, nuanţate, completate. Pentru moment, să reţinem faptul că alegerea Sfintei Fecioare drept noua patroană a regatului Franţei (în afara sfinţilor patroni tradiţionali: Martin, Dionisie şi Genoveva) se face din voinţa regelui Ludovic al VII-lea, dar sub influenţa conjugată şi preponderentă a abatelui Suger şi a Sfântului Bernard. Neîndoielnic, decizia nu a fost luată dintr-odată, ci a fost elaborată în mai multe etape, pe care am putea să le situăm în mod rezonabil într-un răstimp de cincisprezece ani: între 1140 şi 1155.
În această perioadă, Fecioara Maria ocupă într-adevăr un loc din ce în ce mai important în spaţiul regal şi în punerea în scenă a puterii suverane. Ea poate fi prezentă în persoană, după cum vedem pe faţadele unor mari catedrale (Chartres, Paris, Senlis: teme sculptate cu Fecioara cu Pruncul sau Încoronarea Fecioarei), dar, mai frecvent, ea e, pur şi simplu, evocată şi înlocuită prin cele două atribute iconografice principale: crinul şi culoarea albastră, ambele simboluri ale purităţii. Regele Franţei şi le va apropria, puţin câte puţin, şi, drept urmare, la orizontul anilor 1160-1180, aceste două elemente vor intra în componenţa armoariilor regale. Adoptarea lor e totalmente legitimă, dat fiind că regele s-a „căsătorit” simbolic cu Fecioara şi a făcut-o „regina Franţei”. Cu ocazia acestui mariaj mistic, Fecioara i-a oferit propriile sale atribute.
Înainte de a examina în detaliu cum a avut loc această adoptare, merită să ne întoarcem în timp pentru a înţelege cum şi de ce crinul şi azurul au devenit treptat atributele privilegiate ale Împărătesei cerurilor. Să începem cu crinul, a cărui floare virginală se va transforma definitiv în figură regală în cea de-a doua jumătate a secolului al XII-lea.
