Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

22 iunie & 28 iunie versus 24 iunie – care pe care?!
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:02:14 0:00

Începând cu 24 iunie 2022, Republica Moldova este – oficial – candidat la integrarea în Uniunea Europeană. Hazardul face ca această zi să fie flancată de două date memorabile ale calendarului naţional, 22 iunie [1941] şi 28 iunie [1940]. Or, vreme de câteva decenii, nici o altă dată – nici măcar 7 Noiembrie, alias 25 (Marele) Octombrie – nu a marcat mai abitir literele moldave ca 28 Iunie, dată ce trebuie trecută sub toate pactele cu diavolul semnate de scriitorii noştri din’40 încoace: A-nflorit Moldova de Alexandru Robot, Sat uitat de Andrei Lupan, Ţara mea de Emilian Bucov, Pohoarnele de Bogdan Istru, Cântecul zorilor de George Meniuc ş.a. Vorba unuia dintre veteranii scrisului, cu multă carte, dar şi simţ (auto)critic: „Calendarul m-a nenorocit ca poet”. Calendarul roşu, se-nţelege. (La fel cum, în paranteze fie spus, calendarul tricolor i-a „scos din cărţi” pe „poeţii anului ’89”, recalificându-i în „tribuni”.)

Nu doar calendarul e „de vină” că-l evoc acum pe Nicolai Costenco (21 decembrie 1913 – 29 iulie 1993), ci şi un detaliu biografic deloc neglijabil – pe 25 iunie 1941 este arestat („Oare arestatul Costenco eram într-adevăr eu?”, se întreabă retoric poetul într-una din primele pagini ale memoriilor sale, apărute postum, Povestea vulturului, Arc, 1998 – de citit cu luare aminte!), condamnat la 7 ani de Gulag şi dus în regiunea Irkutsk („În vagon erau acum: şase găgăuzi în sumane, cuşme ţuguiate şi opinci; doisprezece culaci moldoveni; doi ovrei (…); doi oameni sovietici picaţi cu noi din puşcăria de la Tiraspol; ceilalţi eram intelectuali din Chişinău şi din alte părţi ale Basarabiei”, idem), iar după eliberare este silit să rămână alţi 8 ani la Dudinka, din Krasnoiarsk, unde lucrează la construirea combinatului metalurgic, şi de unde va reveni abia în 1956. Nu va mai fi acelaşi om, căci din „crainic de răspântii la marile prefaceri” din perioada sa de glorie în care redacta Viaţa Basarabiei, s-a transformat într-un „rapsod convertit al măreţei împliniri socialiste”, chit că „uşurinţa de a trece peste suferinţă este, fireşte, suspectă, după cum faptul că scria, în intimitate, versuri de revoltă interioară (…) nu dovedeşte o înfrângere morală totală” (Mihai Cimpoi, Nicolai Costenco – exilatul dedublat), de unde, într-un răvaş din 4 martie 1956, declara sus şi tare: „Eu, aici, ca Eniseiul uriaş vecin mă simt/ Singuratic, însă liber, ca ş-acest pustiu pământ”. (Voi cita câteva fragmente din Povestea vulturului, care ţin de deportarea propriu-zisă, mai plastice decât monumentul din faţa gării feroviare, întru neuitare:

„Vagoanele stolâpiene, inventate pentru transportarea deţinuţilor de către ministrul imperial Stolâpin, de unde îşi poartă denumirea, ne primiră în cupeurile-cuşti, cu uşi de zăbrele, ce dau în coridorul prin care umblau paznicii.

Eşalonul era lung. Toată ziua am stat în gară şi noaptea locomotiva a pornit şi s-a îndreptat spre răsăritul necunoscut al vastei Rusii şi enigmaticei, recei Asii.”

„Pluta cu naufragiaţii vasului Meduza, reprezentată de pictorul francez Gericault, îmi apare în imaginaţie când mă gândesc la călătoria noastră în vagonul de marfă, prin oceanul pământului duşmănos nouă, al pământului slav. Poate comparaţia e prea hazardată, dar aceeaşi dramatică mizerie caracterizează ambele situaţii.”

„Într-o dimineaţă am trecut imensul pod peste Volga, la Kuibâşev. Acolo ne-au servit cu apă bâhlită şi ne-am îmbolnăvit de dizenterie. (...) Numai aristocratul pretor de la Reni suferea de constipaţie şi se făcuse vânăt la chip, şi aşa smead.

Noaptea, pe întuneric, când toţi forăiau ori gemeau în somn, el, aşezat pe vine, îşi lăsa pantalonii în jos şi cu degetele scotea din rectusul inflamat fecaliile ce-l încuiaseră, gogoleţ cu gogoleţ. Operaţia dura îndelung şi el o repeta în fiecare noapte (...)

Mă veţi întreba: dar cu ce se spăla?

Cu nimic. Nu avea cu ce.”

„Primul prival, conform comenzii, pe o toloacă, prezenta o scenă uluitoare prin indecenţa ei pur umană. Bărbaţi şi femei cu sutele, încât tabăra se rări vizibil, se depărtau pe cât le permitea garda, îşi lăsară care pantalonii pe vine, care-şi aburcară fustele, după sex, încât la plecare toloaca rămăsese plină de muşuroaie şi căpiţe lăsate de oamenii ce se curăţau. Soldaţii râdeau de aşa dezbrăcare colectivă, (...) dar nu erau miraţi deloc, priveau această cerinţă cu ochi simpli de ţărani ori mujici.”

„...când porni convoiul umbrelor de la gară pe străzile oraşului cu case joase de lemn, (...) femeile în portiţe, probabil deprinse cu asemenea privelişti, ne urmăreau trist. Undeva am auzit un glas:

-Trec lacrimile noastre...”)

În martie 1956, la trei ani de la moartea lui Stalin, (încă) deportatului Nicolai Costenco îi răspundea (în versuri!!!) fratelui Anatol, refugiat la Bucureşti împreună cu mama sa, în vara lui 1940, parafrazând Scrisoarea a II-a a lui Eminescu: „Vreţi în Bucureştiul vostru din Dudinka să mă duc/ Şi să fiu în poezie concurent vreunui Beniuc?/ Mulţumesc pentru poftire şi de grijă, dar mă tem că/ Alta urmăreşte-n viaţă şi în scris N.F. Costenco”. Paradoxal, dar nu prin ce a „urmărit în scris” de-a lungul unei cariere ulterior de succes, publicându-şi cărţile „pe linie!” (de partid, se înţelege – doar Severograd, un „roman de producţie” în cel mai pur stil al realismului socialist cât face!), va rămâne în istoria literelor noastre N.F. Costenco, ci abia prin memoriile redactate în mare secret (o dată în plus, mulţam fiului său, Constantin Costenco, care le scoate la lumină în 1998, la 5 ani de la moartea poetului, îngrijind ediţia de la Arc, Povestea vulturului), dar şi prin acest catren, datat 22.VI.1955, greu de sens ca o placă funerară (amintim că poetul şi-a îngropat un fiu în gheţurile siberiene):

Ca omul să tacă e de ajuns

O palmă pe gură. Tăcere!...

Iar ei puşcărie de piatră mi-au pus

Pe gură. Şi toată Siberia!

(Oricine vrea să înţeleagă fenomenul „aderării” intelighenţiei de creaţie la o ideologie totalitară nu are cum să rateze studiul filosofului Boris Groys, Stalin – opera de artă totală, Idea Desing & Print, 2007, de citit cap-coadă, în special capitolul „Arta stalinistă de a trăi”. Aşadar, pe de-o parte: „Cultul lui Lenin a jucat un rol important atât în legitimarea politică a lui Stalin, cât şi în construirea esteticii realismului socialist, deoarece Lenin fusese proclamat înaintea lui Stalin prototip al omului nou, cel mai uman dintre toţi oamenii”; pe de-alta: „Sensul expunerii corpului neînsufleţit al lui Lenin (...) este de a oferi o mărturie veşnică a faptului că el a murit cu adevărat, definitiv şi irevocabil, că nu va învia niciodată şi că nici o invocare a lui nu mai este posibilă – cu excepţia urmaşilor săi, care stau acum pe mausoleu. În acest sens, scoaterea corpului lui Stalin din mausoleu şi îngroparea sa au marcat incapacitatea culturii sovietice de a recunoaşte definitiv decesul său şi a-i elibera spiritul pentru întrupări viitoare”. Să ne mirăm atunci că anume „tătuca popoarelor” bântuie unele minţi de la noi, ce par să se regăsească întru totul în lozinca: „Жить стало лучше, жить стало веселее”? Şi atunci – ce-i de făcut?, se va întreba tot omul de bună credinţă. Răspunsul, unul din multele posibile, tot la Boris Groys este de găsit: „Convieţuind cu utopiile, ca şi cu şobolanii, artistul se poate consola doar organizînd curse de şobolani”. Cu riscul de a cădea el însuşi în cursă...)

Puse în ecuaţie, aceste trei date – în ordinea intrării în scenă: 28 iunie [1940], 22 iunie [1941] şi 24 iunie [2022], sau în ordine calendaristică: 22 iunie, 24 iunie, 28 iunie – exact ca-n jocul de-a “Hârtia - Piatra - Foarfecele”; nu pot să nu mă întreb dacă acest istoric 24 iunie 2022 va fi să marcheze acea turnantă ce ne va scoate definitiv din logica lui 28 & 22 iunie?!...

Valentin Guțu
Valentin Guțu

Tocmai scrisesem despre romanul Miss Islanda, de Audur Ava Olafsdottir (n. 1958), Cartea Românească Educațional, 2021 (Premiul Medicis în 2019), iar puțin înainte de a modera lansarea Filtre-lor de Valentin Guțu, Cartier, 2022, am reușit să-mi imprim textul pentru Cartea la pachet.

Așadar, abia dacă mă despărțisem de romanul islandezei, că am și intrat în Articole-le de cultivare a limbii ale autorului basarabean, recomandate cu căldură de Doamna Corectitudine, Rodica Zafiu:

„Cartea lui Valentin Guțu reunește cronici lingvistice care descriu – cu deplină claritate, într-un stil captivant și în același timp riguros științific – o serie de abateri de la normele românei standard. Impresionând prin remarcabila cunoaștere a etimologiei și a semanticii cuvintelor românești, a variantelor sociale și culturale, regionale și istorice ale limbii, autorul argumentează întotdeauna convingător, cu umor și moderație, fără a fi didactic sau încrâncenat; metafora filtrelor este emblematică pentru o fericită reinventare a prescriptivismului, practicat cu prudență și subtilitate, în scopul eficienței comunicative. Cititorul va descoperi în această carte, în primul rând, o serie de diferențe între uzul limbii române vorbite în Republica Moldova și româna standard: în cuvintele și expresiile vieții cotidiene, în limbajul presei, în stilul juridic și administrativ. Improprietățile, confuziile, calcurile semantice și sintactice sunt puse în cea mai potrivită lumină, prin reconstituirea contextului lor istoric, social și cultural, și sunt raportate la cele mai recente indicații normative (din 2021). Multe dintre recomandări – de exemplu, cele referitoare la punctuație sau la acord – privesc uzul actual al românei vorbite pretutindeni, indiferent de granițe și de influențe. Extrem de utile, mai ales pentru traducători și jurnaliști – sunt explicațiile (de mare actualitate) asupra transcrierii numelor proprii din ucraineană, rusă și belarusă. Filtre este un ghid excelent pentru toți cei care scriu și citesc în limba română și se pot pierde în hățișul variațiilor și al oscilațiilor de tot felul, al incertitudinilor și al ambiguităților pe care textele din mediul online ni le aduc permanent în fața ochilor. E o lectură pasionantă pentru toți cei interesați de starea limbii române de azi.”

De ce m-a prins atât de mult romanul islandezei? Simplu, fiindcă toată lumea din carte – tânără, ca și statalitatea islandeză (datând din 1948, când insula vulcanică se emancipează de sub coroana Danemarcei) – nu se gândește decât la poezie, chiar dacă în viața de zi cu zi trebuie să-și câștige, prestând munci de ocazie, existența. Literatura – poezia, în mod special – îi definește ca națiune pe islandezi, iar acordarea Premiului Nobel, în 1955, lui Halldór Laxness (1902 - 1998), nu a făcut decât să le dea certitudinea că „în chip poetic locuiește omul pe acest pământ”. Q.e.d.

Și basarabenii păreau să se fi definit prin apartenența la o limbă (româna) și un scris (latin), încă din 1988, când apărea în „Învățământul public” Scrisoarea celor 66 (printre semnatari, mai mulți literați și jurnaliști, dar și istorici & oameni de cultură), un soi de Manifest pentru revenirea la valorile naționale (limbă & alfabet); în 31 august 1989, româna era decretată limbă de stat, iar alfabetul latin dădea jos „Zidul berlinez” al scrierii chirilice care se trăsese pe Prut, în 1944. Nu-i mai puțin adevărat că în Constituția Republicii Moldova se păstra(-ează) denumirea „sovietică” a limbii – moldovenească, iar imnul de stat Limba noastră îl înlocuia, vai! pe Deșteptă-te, române! A fost deceniul scriitorilor, foarte prezenți în viața socială a țării, mai mulți dintre ei intrând în primul Parlament al RM și tot ei semnând Declarația de Independență a Republicii Moldova, care vai! așa și nu a devenit o republică a literelor, ba chiar riscă să ajungă – dat fiind plecarea în masă a tinerilor la studii în România și în țările UE – un stat... necărturar. Ei bine (nimic bun, la drept vorbind), faptul că, la peste trei decenii de statalitate, încă e nevoie de Dicționare de greșeli de limbă & Articole de cultivarea limbii, într-o țară care – repet – are drept părinți-fondatori mai mulți literați, mi se pare de o gravitate teribilă, iar demersul lui Valentin Guțu (deloc întâmplător, la lansarea de joi seara s-a evocat și numele lingvistului Valentin Mândâcanu, autorul celebrului eseu Veșmântul ființei noastre, „Nistru”, nr. 4/1988), unul donquijotesc prin excelență. (Atât că morile de (măcinat) vânt se numesc astăzi televiziuni, posturi de radio, reviste, cărți etc., etc.)

P.S. Celor care vorbirea corectă li se pare un moft intelectual, le amintesc că unii au plătit cu viața timida încercare de cultivare a limbii, în RASSM: «Трекынд ын ану 1938 ла шрифту русеск, ам ешит кутоту де суб ынрыуриря культурий буржуазниче-фашисте, стрэинэ ноуэ, пе каре душманий нородулуй вре сэ не-о леже, ши аму не апротьием кутоту май стрынс де культура нородулуй русеск, украйнян ши алтор нороаде фрэцешть а Униуний Советиче. Ной ку аяста фашем ынкэ май маре унире ши ындеобштире ку ашел нород приетенос, каре не-а слобозит де суб жугу буржуазией ши, каре аре суте де ань ын дисфэшураря культуралэ, яр аз есте шел май прогресив ын луме» (Editorial de I.D. Cioban, în: Молдова социалистэ, din 23.X.1939).

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG