Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Valentin Guțu
Valentin Guțu

Tocmai scrisesem despre romanul Miss Islanda, de Audur Ava Olafsdottir (n. 1958), Cartea Românească Educațional, 2021 (Premiul Medicis în 2019), iar puțin înainte de a modera lansarea Filtre-lor de Valentin Guțu, Cartier, 2022, am reușit să-mi imprim textul pentru Cartea la pachet.

Așadar, abia dacă mă despărțisem de romanul islandezei, că am și intrat în Articole-le de cultivare a limbii ale autorului basarabean, recomandate cu căldură de Doamna Corectitudine, Rodica Zafiu:

„Cartea lui Valentin Guțu reunește cronici lingvistice care descriu – cu deplină claritate, într-un stil captivant și în același timp riguros științific – o serie de abateri de la normele românei standard. Impresionând prin remarcabila cunoaștere a etimologiei și a semanticii cuvintelor românești, a variantelor sociale și culturale, regionale și istorice ale limbii, autorul argumentează întotdeauna convingător, cu umor și moderație, fără a fi didactic sau încrâncenat; metafora filtrelor este emblematică pentru o fericită reinventare a prescriptivismului, practicat cu prudență și subtilitate, în scopul eficienței comunicative. Cititorul va descoperi în această carte, în primul rând, o serie de diferențe între uzul limbii române vorbite în Republica Moldova și româna standard: în cuvintele și expresiile vieții cotidiene, în limbajul presei, în stilul juridic și administrativ. Improprietățile, confuziile, calcurile semantice și sintactice sunt puse în cea mai potrivită lumină, prin reconstituirea contextului lor istoric, social și cultural, și sunt raportate la cele mai recente indicații normative (din 2021). Multe dintre recomandări – de exemplu, cele referitoare la punctuație sau la acord – privesc uzul actual al românei vorbite pretutindeni, indiferent de granițe și de influențe. Extrem de utile, mai ales pentru traducători și jurnaliști – sunt explicațiile (de mare actualitate) asupra transcrierii numelor proprii din ucraineană, rusă și belarusă. Filtre este un ghid excelent pentru toți cei care scriu și citesc în limba română și se pot pierde în hățișul variațiilor și al oscilațiilor de tot felul, al incertitudinilor și al ambiguităților pe care textele din mediul online ni le aduc permanent în fața ochilor. E o lectură pasionantă pentru toți cei interesați de starea limbii române de azi.”

De ce m-a prins atât de mult romanul islandezei? Simplu, fiindcă toată lumea din carte – tânără, ca și statalitatea islandeză (datând din 1948, când insula vulcanică se emancipează de sub coroana Danemarcei) – nu se gândește decât la poezie, chiar dacă în viața de zi cu zi trebuie să-și câștige, prestând munci de ocazie, existența. Literatura – poezia, în mod special – îi definește ca națiune pe islandezi, iar acordarea Premiului Nobel, în 1955, lui Halldór Laxness (1902 - 1998), nu a făcut decât să le dea certitudinea că „în chip poetic locuiește omul pe acest pământ”. Q.e.d.

Și basarabenii păreau să se fi definit prin apartenența la o limbă (româna) și un scris (latin), încă din 1988, când apărea în „Învățământul public” Scrisoarea celor 66 (printre semnatari, mai mulți literați și jurnaliști, dar și istorici & oameni de cultură), un soi de Manifest pentru revenirea la valorile naționale (limbă & alfabet); în 31 august 1989, româna era decretată limbă de stat, iar alfabetul latin dădea jos „Zidul berlinez” al scrierii chirilice care se trăsese pe Prut, în 1944. Nu-i mai puțin adevărat că în Constituția Republicii Moldova se păstra(-ează) denumirea „sovietică” a limbii – moldovenească, iar imnul de stat Limba noastră îl înlocuia, vai! pe Deșteptă-te, române! A fost deceniul scriitorilor, foarte prezenți în viața socială a țării, mai mulți dintre ei intrând în primul Parlament al RM și tot ei semnând Declarația de Independență a Republicii Moldova, care vai! așa și nu a devenit o republică a literelor, ba chiar riscă să ajungă – dat fiind plecarea în masă a tinerilor la studii în România și în țările UE – un stat... necărturar. Ei bine (nimic bun, la drept vorbind), faptul că, la peste trei decenii de statalitate, încă e nevoie de Dicționare de greșeli de limbă & Articole de cultivarea limbii, într-o țară care – repet – are drept părinți-fondatori mai mulți literați, mi se pare de o gravitate teribilă, iar demersul lui Valentin Guțu (deloc întâmplător, la lansarea de joi seara s-a evocat și numele lingvistului Valentin Mândâcanu, autorul celebrului eseu Veșmântul ființei noastre, „Nistru”, nr. 4/1988), unul donquijotesc prin excelență. (Atât că morile de (măcinat) vânt se numesc astăzi televiziuni, posturi de radio, reviste, cărți etc., etc.)

P.S. Celor care vorbirea corectă li se pare un moft intelectual, le amintesc că unii au plătit cu viața timida încercare de cultivare a limbii, în RASSM: «Трекынд ын ану 1938 ла шрифту русеск, ам ешит кутоту де суб ынрыуриря культурий буржуазниче-фашисте, стрэинэ ноуэ, пе каре душманий нородулуй вре сэ не-о леже, ши аму не апротьием кутоту май стрынс де культура нородулуй русеск, украйнян ши алтор нороаде фрэцешть а Униуний Советиче. Ной ку аяста фашем ынкэ май маре унире ши ындеобштире ку ашел нород приетенос, каре не-а слобозит де суб жугу буржуазией ши, каре аре суте де ань ын дисфэшураря культуралэ, яр аз есте шел май прогресив ын луме» (Editorial de I.D. Cioban, în: Молдова социалистэ, din 23.X.1939).

Spiridon Vangheli
Spiridon Vangheli

Sunt de-o seamă cu Băieţelul din coliba albastră (1964) al lui Spiridon Vangheli (n. 14 iunie 1932, s. Grinăuţi, Bălţi); fireşte aşadar că am crescut cu cărţile Domniei Sale: Isprăvile lui Guguţă (1967), Ministrul bunelului (1971), Guguţă – căpitan de corabie (1979), Steaua lui Ciuboţel (1981) ş.a. Eram de curând tânăr tătic când apăruse Pantalonia – ţara piticilor (1989), abia aşteptam să crească puţin fie-mea Rareşa ca să-i pot citi cartea editată, la ora ceea, cu litere chirilice – suntem în anul în care „Dumnezeu a fost român”, 1989, dar mai aveam de aşteptat până când crinii latineşti aveau să dea în floare. (I-a citit-o în cele din urmă bunicul ei, Nicolae Pogolşa, coleg de facultate & prieten de-o viaţă cu Spiridon Vangheli.) Mai încoace, i-am citit – cu alţi ochii (citiţi, aş îndrăzni să spun) – cărţile cu caracter autobiografic & memorialistic: Tatăl lui Guguţă când era mic (1999), Copii în cătuşele Siberiei (2001), Spionul lui Eminescu (2015). Mărturisesc că, ascultându-l cu luare aminte – la telefon sau pe stradă, în librărie & bibliotecă – povestind tot felul de istorioare (de pildă, din perioada când scria la Abecedar, la patru mâini cu Grigore Vieru), încă sper că proaspătul nostru nonagenar va da şi o mare carte de memorii, de o cu totul altă consistenţă decât cele ale congenerilor săi.

Cât se poate de binevenit, gestul Muzeului Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu” din Chișinău, de a vernisa o expoziţie stradală „În lumea lui Guguţă”, chiar de ziua maestrului Spiridon Vangheli, pe 14 iunie curent.

* * * * * * *

Într-o epocă a steluţelor de octombrel & a cravatelor roşii pioniereşti – însemne ale unei „înregimentări” de la cea mai fragedă vârstă în spiritul „internaţionalismului proletar” a unor suflete de copii, din care Patra-mamă voia să crească vajnici constructori ai comunismului! –, Spiridon Vangheli reuşea uluitoarea performanţă de a-şi înzestra eroii cu trăsături distincte de caracter, pe de-o parte, şi de neam, pe de-alta. Căciula lui Guguţă devenea astfel, pentru mii de moldoveni, cu mic cu mare, un adevărat „adăpost al fiinţei naţionale” – şi ce bine se înscrie ea, atunci când acoperă un sat întreg de oameni în toiul iernii, în teoria blagiană a spaţiului mioritic!

Sunt un privilegiat – l-am cunoscut pe Spiridon Vangheli, în carne şi oase, pe când eram un puşti, asta pe lângă faptul că am crescut cu cărţile Domniei Sale. A trebuit să ajung la rându-mi părinte, să scriu cărţi, pentru a mă întreba, la un moment dat: şi maestrul Spiridon Vangheli cu ce cărţi o fi crescut? Domnia Sa ce fel de copilărie a avut?

„Tatăl lui Guguţă a avut o copilărie de poveste, afirmă Ion Ungureanu, născându-se şi trăind la începuturi într-o România întregită – patria tuturor românilor”; nu-i mai puţin adevărat însă că pierderea mamei, la doar 12 ani, o îndoliază prematur, iar lipsurile perioadei postbelice, cu foametea organizată şi tot ce a urmată (deportările, colectivizarea forţată etc., etc.) lasă şi ele o amprentă de neşters. Cum să-ţi ocroteşti, în asemenea condiţii, copilul din tine? Cum să-l porţi o viaţă întreagă, ca să-ţi ajungă până la adânci bătrâneţe?!

Un posibil răspuns e de găsit în Spionul lui Eminescu, ultima povestire din seria Tatăl lui Guguţă când era mic, Editura pentru copii Guguţă, 2015. Lectura m-a prins, din prima pagină:

„Nu ştiu dacă mai erau pe undeva fete aşa de frumoase ca în sat la noi. Când le vedeam, îmi scăpărau călcâiele, dar nu îndrăzneam să intru în vorbă cu ele şi umblam singur cuc.

Era după război. Bărbaţii din sat se întorceau de pe front, unii tocmai de la Berlin, şi dă Dumnezeu şi mă pricopsesc cu un aparat de fotografiat nemţesc.

Acum fetele mă căutau pe mine. Iaca aşa, mi-am zis, a venit apă şi la moara mea! (…)”

Toate bune şi frumoase, doar că puştiul nu are peliculă în aparat, iar Liza – fata „cu nişte drăcuşori în ochi ce mă băgau în boală” – îi cere s-o fotografieze iar şi iar, „să stau măcar în aparatul tău… Când vei avea peliculă, o să mă scoţi tu de acolo!...” Nu-i acesta un motiv să pleci în căutarea preţioasei pelicule?! Asta după ce sora Caterina – cea care „de când murise mama, ne purta de grijă la toţi copiii casei” – îi dă nişte bani, sclipuiţi Dumnezeu ştie cum, să-şi cumpere ceva de ziua lui, căci „a doua zi împlineam 13 ani…”

Nu voi repovesti aventurile puştiului pornit tocmai la Chişinău, în prima sa călătorie cu trenul – oricum n-aş putea-o face mai inspirat decât autorul nostru! –; mă voi opri doar la felul în care copilul se izbeşte de noile realităţi ale epocii. În gara de trenuri îl ia în primire un miliţian („De când ţi-au pus epoleţi, nu cumva ai rămas fără inimă?”, îi aruncă în faţă o femeie ce făcea curăţenie; aceeaşi femeie îl găzduieşte peste noapte, dăruindu-i la plecare şi o geantă cu cărţi cu litere româneşti: „Erau acolo Amintiri din copilărie de ion Creangă, Viaţa lui Ştefan cel Mare de Mihail Sadoveanu, o Biblie, Poezii de Mihai Eminescu, Versuri alese de George Coşbuc, Piese de Ion Luca Caragiale, Poezii de Octavian Goga şi alte câteva cărţi”); pornit prin oraş, copilul va întâlni „o sumedenie de maşini militare”, iar în faţă monumentului lui Ştefan cel Mare un moş de la ţară se minunează auzindu-l vorbind româneşte:

„– Îţi mulţumesc, Doamne, că aud de la un copil şi sărmana noastră limbă. De dimineaţă umblu prin oraş: unde te întorci, numai străini…”

Peste alte câteva pagini, deja la întoarcere, puştiul încape pe mâna controlorului, care-l şi duce la secţia de miliţie („sala era plină cu miliţieni şi toţi aveau câte un pistol”), raportând:

„– Tovarăşe căpitan, am prins un spion român! Dau capu’ că-i spionul lui Eminescu!”

Se-nţelege că anume cărţile româneşti „îl incriminează” ca spion, iar gluma se va îngroşa odată cu dezvăluirea motivului călătoriei:

„– Ce-ai căutat la Chişinău?

– Păi, îmi trebuia peliculă, că Liza aşteaptă s-o scot…

– A-ha, vrei să-ţi scoţi complicii din ţară?”

Mă opresc aici, lăsându-vă să aflaţi singuri cum a scăpat puştiul din ghearele miliţiei, şi ce s-a întâmplat mai departe.

* * * * * * *

„Aşa era pe când aveam 13 ani, iată că am 83 şi Basarabia încă nu s-a întors acasă, în braţele Munţilor Carpaţi…”, citim mai aproape de final. Nu-i mai puţin adevărat însă că un autor cum este Spiridon Vangheli a reuşit s-o întoarcă cu faţă spre Ţară, graţie poate şi acelei genţi cu cărţi româneşti de care nu s-a despărţit niciodată (acelaşi Ion Ungureanu îşi aminteşte: „El ne-a deschis ochii asupra existenţei unor mari scriitori români de care habar nu aveam… De la el am aflat despre publicistica lui Eminescu, despre Ibrăileanu, Topârceanu, Arghezi, Blaga şi atâţia alţii”).

Nu pot să nu mă gândesc la câte cărţi ar încape în Căciula lui Guguţă; or, în capul – acum, de-a dreptul nins – al purtătorului ei e o întreagă bibliotecă a lumii!

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG