Emilian Galaicu-Păun

Plin Facebook-ul cu imagini de la BookFest (1-5 iunie curent), la fel cum și pavilionul de la Romexpo care a găzduit târgul de carte – primul, după Gaudeamus-ul din noiembrie 2019 – a dat pe dinafară de lume (de pe lume!) în toate aceste zile, mai cu seamă în week-end. Așa că n-am să fac aici cronica unei reveniri la viața literară (atât de așteptată!), și nici n-am să postez imagini de la cele vreo duzină de lansări pe care le-am moderat & la care am luat cuvântul. (Excepție – dezbaterea de joi seara, Frontul ucrainean, cu cărțile unor autori ucraineni pe masă: Jazz în Dombas, Internat, Anarchy in the UKR, de Serhii Jadan, și Recreații de Iuri Andruhovici, Cartier, 2021, cu participarea scriitorilor Bogdan-Alexandru Stănescu, Nicolas Trifon, Vasile Ernu și a poetei Alina Purcaru, care merită cel puțin pomenită; la fel cum nu poate fi trecută sub tăcere nici lansarea vol. I din saga proustiană În căutarea timpului pierdut, într-o nouă traducere românească semnată de romancierul Cristian Fulaș.)

Rețin însă o secvență grație căreia acest BookFest 2022 va rămâne mereu în memoria mea – în noaptea de vineri spre sâmbătă, când citeam volumul de poeme al lui Ilya Kaminsky Republica surdă (titlul original: Deaf Republic), Casa de editură Max Blecher, 2021, urmând să vorbesc la lansarea de a doua zi, ei bine tocmai în noaptea aceea a fost bombardată Odessa, orașul de baștină al poetului american (n. 1977; în 1993, emigrează cu familia în SUA). Or, ceea ce citeam în cartea lui Ilya Kaminsky (apărută în 2019, în Statele Unite, între timp tradusă în vreo 20 de limbi) tocmai vedeam la TV la știri – și anume, ceea ce se întâmplă de peste 100 de zile în Ucraina invadată de Rusia lui Putin –, așa că unele poeme mi-au părut niște reportaje avant la lettre de la fața locului, care față era – și este – tot mai tumefiată. N-o să rezum discursul meu (oricum, voi reveni la volum, pentru a-l prezenta la Cartea la pachet), nici pe cel al lui Radu Vancu, un adevărat eseu vorbit, simt însă nevoia să împărtășesc bucuria întâlnirii cu un mare poet contemporan, și cel mai ușor o pot face citând integral un poem (toate ar merita citate, și mai cu seamă citite cu luare-aminte), în tălmăcirea lui Gabriel Daliș:

Soldații țintesc spre noi

Ei trag

și mulțimea de femei caută adăpost în nările reflectoarelor

– Doamne, fă o poză –

în aerul luminos al pieței, soldații târăsc trupul lui Petia și capul

i se lovește de scări. Eu

simt prin cămașa soției mele forma

copilului nostru.

Soldații îl târăsc pe Petia sus pe scări și câinii străzii, slabi ca niște filosofi,

înțeleg totul și latră și tot latră.

Eu, acum pe pod, necamuflat în cuvinte, un trup

învelind trupul soției mele gravide –

Diseară

nu murim și nu murim,

pământul e liniștit,

un elicopter îmi urmărește soția –

Pe pământ

nu poți face un gest deșănțat spre cer

pentru că fiecare dintre noi oricum este

un gest deșănțat către cer.

* * * * * * * * * *

La câteva ore de la lansarea volumului Republica surdă, luam un maxi-taxi spre Chișinău, iar printre puținii pasageri se aflau și patru ucraineni, doi bărbați în vârstă, un tânăr (cu pașaport canadian, pe care însă războiul l-a făcut să se întoarcă acasă, pentru a se pune la dispoziția forțelor armate ucrainene) și o fată din Odessa, pe care am tot furat-o cu coada ochilor în timp ce-mi suna în minte acest formidabil poem al lui Ilya Kaminsky:

„Ce e o femeie?

O liniște între două bombardamente.”

Un nou fenomen cultural ia amploare în Chișinău – Nocturnele de la Teatrul „Eugène Ionesco” (în continuare – Nocturne T.E.I.), ajunse iată la cea de-a treia ediție. (Aide-memoire: Nocturnele T.E.I. au debutat vineri, 25 martie curent, tema ediției – Eugène Ionesco, evocat de regizorul Mihai Fusu care a fost în casă la Maestru, după ce că un alt regizor basarabean, Mihai Țărnă, ne-a plimbat prin Parisul lui Ionesco, într-un filmuleț documentar de cca 10 minute, iar pe post de invitat special – regizorul ieșean Ion Sapdaru, un fost ionescian; cea de-a doua ediție a avut loc într-o miercuri, 27 aprilie, tema ediției – Dragostea, invitat special cobzarul & cărturarul (nu-i de ici-colea, să ai două doctorate la doar 30 de ani) Bogdan Mihai Simion, de la Lăutarii de mătase, vernisaj Andrei Negură.)

Din ce se compun Nocturnele T.E.I., se vor întreba cei care încă nu au avut șansa de a fi invitați la nicio ediție, iar eu voi răspunde prin a vi le arăta, făcând un rezumat în imagini a celei din 27 mai, fără alte comentarii. Dat fiind tema Nocturnelor T.E.I. din mai – Regalitatea, câteva manechine îmbrăcate în straie regale sunt plasate pe terasa teatrului, iar invitații sunt întâmpinați cu șampanie de pe la 19.15-19.30. La 19.45, se vernisează expoziția pictorului Anatol Danilișin (n. 22 mai 1960), care va rămâne în sediul teatrului timp de o lună, până la Nocturnele din iunie.

Spectacolul propriu-zis începe la 20.00, odată cu intrarea în scenă a Bufonului, jucat de Anatol Guzic, dar cel care dă tonul este Anatol Mahovici interpretând în premieră de unul singur o piesă la pian pentru mâna stângă. Le plat de résistence în ce privește cartea – o componentă sine qua non a Nocturnelor T.E.I. – o constituie dubla lansare a volumelor marelui istoric francez contemporan Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental și Regele ucis de-un porc, Editura Cartier 2022, prezentate inspirat de Heraldul de Stat al Republicii Moldova, dr. Silviu Tabac.

Imediat după, actorul Andrei Sochircă recită Mistrețul cu colți de argint, capodopera lui Ștefan Aug. Doinaș, probabil cel mai frumos poem... cinegetic din literatura română.

Răvășitor cu asupra de măsură, și monologul regelui Béranger, din spectacolul ionescian Regele moare, interpretat de (Majestatea Sa) Petru Vutcărău.

La fel, și cântecul de leagăn (versuri Grigore Vieru, muzică Marian Stârcea) interpretat de Ilona Stepan, conducătoarea Capelei „Doina”, pentru aniversarul serii, pianistul Iurie Mahovici.

Pentru mine, punctul culminant al Nocturnelor T.E.I. l-a constituit momentul omagial Iurie Mahovici (n. 18 mai 1962), care a cântat de unul singur (cu mâna stânga), apoi la patru mâini cu Anatol Lapicus, și chiar la șase mâini, cu Anatol Lapicus și Vitalie Gavruc. Dar mai cu seamă ceea ce a povestit, întâmplări din viața sa atât de bogată pe plan uman și artistic, a marcat spiritele – Chapeau, Maestro!

Și sigur, cireașa de pe tort – dansatorul și coregraful kievean Radu Poclitaru (n. 25 martie 1972, la Chișinău), intervievat de scriitorul Constantin Cheianu, după ce că au fost proiectate mai multe secvențe din montările celebre ale Domniei Sale.

Pomenesc, în fuga condeiului (mouse-ului, de fapt), și de rubrica „Chișinăul interbelic”, susținută de scriitorul Alexandru Corduneanu, despre care merită să vorbim mai pe larg (o vom face, cu prima ocazie); la fel, și evoluția interpretei Violeta Botezatu, și câte și mai câte prezențe admirabile, imposibil de cuprins într-o relatare fugară. Bref, un regal marca T.E.I.