De Ziua Independenţei, 4 Iulie [1776], ce-ar fi să celebrăm Statele Unite ale Americii nu doar ca pe o mare putere, bastion al democraţiei, ci şi ca pe o naţiune a literelor care a dat lumii nu mai puţin de o duzină de laureaţi ai Premiului Nobel pentru literatură, de la Sinclair Lewis, în 1930, la Bon Dylan, în 2016, şi Louise Glück, în 2020?!
Fără a mă întinde la vorbă, Vă propun o selecţie de carte americană în zece titluri, romane unul şi unul, pe care le-am prezentat de-a lungul ultimului deceniu la Cartea la pachet:
* * * * * * * *
În toamna lui 1930, William Faulkner publică romanul Pe patul de moarte, Rao, 2012; la cei 33 de ani ai săi, tocmai a atins punctul culminant al vastei sale opere (autorul va prefera însă Zgomotul şi furia, pe care-l numeşte „eşecul meu mult iubit”), mai are de trăit cam pe-atâta (se stinge în 1962), iar peste două decenii va fi distins cu Premiul Nobel (în 1950).
Scriere polifonică, alcătuită din 59 de monologuri, rostite pe 15 voci, dintre care cea a lui Darl, „l’idiot de la famille”, se aude de 19 ori, iar a defunctei (sic!) Addie o singură dată („Îmi amintesc doar cum obişnuia tata să spună că raţiunea existenţei este să te pregătească pentru a putea sta mort timp îndelungat”), Pe patul de moarte începe abrupt cu scena cioplirii coşciugului de către Cash, primul născut al familiei Bundren, chiar sub privirile atente ale mamei sale, căreia şi-i este destinat („Bun dulgher. Addie Bundren nu-şi putea dori o ladă mai bună în care să se odihnească”). Rând pe rând, Anse, soţul muribundei, apoi ceilalţi patru copii, dintre care unul, Jewel, e făcut cu reverendul Whitfiel, dar şi vecinii Cora şi Vernon Tull, medicul Peabody ş.a. relatează, fiecare din perspectivă proprie, înfiorătoarea călătorie de 9 zile pe ultimul drum, cu o căruţă hodorogită, spre a îndeplini ultima dorinţă a lui Addie – să fie înhumată în Jefferson, locul ei de baştină. „Murise de opt zile, zicea Albert. Veneau dintr-un loc, din ţinutul Yoknapatawpha, şi încercau să ajungă cu mortul la Jefferson. Trebuie să fi fost o bucată de brânză stricată într-un muşuroi de furnici, în căruţa aia prăpădită de care zicea Albert că oamenii erau înspăimântaţi c-o să se facă ţăndări înainte ca ei s-o scoată din oraş, cu lada aia făcută-n casă şi un alt individ cu piciorul rupt, zăcând pe-o plapumă, pe capac, şi tatăl şi un băieţel stând pe leagănul căruţii şi poliţistul încercând să-i scoată din oraş”. La capătul drumului, toată lumea e-n pierdere (Darl îşi pierde minţile; Jewel îşi vede vândut calul pentru care muncise nopţile; Cash rămâne fără banii puşi deoparte ca să-şi cumpere un aparat de radio; la fel şi Dewey Dell fără cei 10 dolari cu care spera să scape de sarcină), mai puţin tatăl ce se înfăţişează, „arătând şi ticăloşit şi mândru”, cu o nouă proteză dentară.
Nu în ultimul rând, Pe patul de moarte e patul germinativ al Comitatului Yoknapatawpha, a cărui hartă mai are şase ani până să se contureze, la finele romanului Absalom, Absalom!, spre a crea un topos recunoscut pe plan mondial al literaturii americane.
* * * * * * * *
Prima femeie de culoare laureată a Premiului Nobel pentru Literatură (1993) se numeşte Toni Morrison (1931 – 2019) – e americană, a câştigat tot ce se poate în materie de creaţie, iar cărţile ei sunt prezente aproape în toate topurile „celor mai importante romane scrise vreodată”.
Înainte de a fi „o carte densă, dramatică, şi nu melodramatică, particulară şi în acelaşi timp universală, şocantă, totuşi liniştitoare (…) capabilă să influenţeze sau să schimbe percepţia cititorului despre lume” (The Guardian), Preaiubita, Art, 2014, este un roman foarte bine scris (& tradus de Virgil Stanciu), variind registrele de la tern-sordid la sublim, uneori în aceeaşi secvenţă: „Pământ, iarbă, păstăi şi coji, frunze, fân, păienjeniş, cochilii de scoici – pe toate astea dormise. Niciodată nu se gândise la cearşafuri albe de bumbac. Căzuse în pat cu un geamăt, iar femeia îl ajutase să creadă că făcea dragoste cu ea, nu cu rufăria ei de pat”.
Suntem în America dinaintea abolirii sclaviei, într-un stat din Sud, Ohio. După moartea „albului bun”, Garner, cumnatul acestuia, Învăţătorul, preia Dulcea Casă, iar cei vreo şapte-opt negri simt imediat, pe pielea lor (acum, brăzdată cu vâna de bou!), diferenţa. Ceea ce-i face s-o pună de-o fugă colectivă. Doar că, vai! Sethe, nevasta lui Halle, stă să nască, şi totuşi îşi ia picioarele la spate. (Va naşte pe drum, în condiţii de groază, ajutată de-o fată albă – şi numai printr-un miracol bebeluşul supravieţuieşte.) Nu scapă însă de Învăţător & vânătorii de negri fugari, care dau buzna în casa soacrei sale, Baby Suggs, răscumpărată de fi-su, unde-şi trimisese din timp alţi trei copii. Îngrozită de ce-i aşteaptă, Sethe se repede să-i omoare cu mâna ei, reuşind să-i ia gâtul Preaiubitei.
Ca peste 18 ani, mezina Denver să creadă „că înţelege legătura dintre mama ei şi Preaiubita: Sethe încerca să-şi răscumpere vina pentru ferăstrău”, căci, de bună seamă, „cum era să tragi zimţii ferăstrăului pe sub bărbia micuţă; să simţi sângele de bebeluş pompat pe mâinile tale, ca ţiţeiul; să-i ţii faţa să nu i se dezlipească capul; s-o strângi tare, ca să absorbi, nemişcată, spasmele morţii ce cutreierau trupuşorul adorat, plinuţ şi debordând de viaţă”.
La fel cum plină de viaţă e şi Preaiubita lui Toni Morrison, cu atât mai dragă inimii mele, cu cât mi-a fost pusă în mână de-o fiinţă iubită.
* * * * * * * *
Să te naşti în America într-o familie de origine germană, să iei parte la Cel de-al Doilea Război Mondial, să fii luat prizonier de către germani, la Dresda, şi astfel să te pomeneşti martor la bombardarea oraşului în februarie 1945 de către trupele aliate (experienţă relatată în Abatorul cinci), Kurt Vonnegut (1922 – 2007) a avut o viaţă cât pentru 10 romane, toate câte le-a scris (nu puţine) poarta pecetea harului.
Oricine a citit în 1963 – aşadar, în plin Război Rece! –, la apariţie, Leagănul pisicii, Art, 2016, trebuie să fi trăit la modul paroxistic finalul apocaliptic al romanului; nici astăzi, în plină pandemie globală, cartea nu-i o cură de sănătate, dar cel puţin ne-am obişnuit cu umorul negru & fantezia debordantă ale autorului, în spatele cărora stă un mare umanist, din stirpea lui Erasmus din Rotterdam. S-a scris foarte mult despre Vonnegut; la rându-i, Leagănul pisicii a fost citit & interpretat în fel şi chip, aşa că nu voi propune a suta (mia?) relectură – cel mult o survolare a unor pasaje care şi astăzi i-ar face pe unii să scoată scântei pe ochi şi foc şi pară pe gură:
„– Cea mai înaltă formă de trădare, spuse Minton, este să afirmi că americanii nu sunt iubiţi, oriunde s-ar duce şi indiferent ce-ar face. Claire încerca să spună că politica externă americană ar trebui să recunoască ura, în loc să inventeze iubirea.
– Presupun că sunt multe locuri unde americanii sunt urâţi.
– Sunt multe locuri unde oamenii sunt urâţi.”
Peste alte câteva pagini: „Trebuia să mă concentrez asupra faptelor sale de sfânt şi să nu ţin seama de lucrurile diabolice pe care le gândea şi spunea.
– Puteţi să mă citaţi, îmi spune. Omul este rău. El nu face niciodată ceva care să merite făcut şi nici nu ştie nimic care să merite ştiut.”
Mai spre final: „La drept vorbind, viaţa rămăsese la fel de scurtă, de nemiloasă şi brutală. Însă oamenii nu trebuia să dea prea mare atenţie acestui adevăr îngrozitor. Pe măsura ce legenda crudului tiran din oraş şi a blândului profet din insulă lua amploare, oamenii erau tot mai fericiţi. Toţi erau neîncetat actorii unei piese pe care o înţelegeau, pe care orice fiinţă omenească o putea înţelege şi aplauda.”
„A paisprezecea carte are titlul «Ce poate spera un înţelept în ceea ce priveşte omenirea, dat fiind experienţa milioanelor de ani scurşi?» Cartea a paisprezecea se citeşte foarte repede. Constă dintr-un singur cuvânt şi un semn de punctuaţie. Ea sună astfel: «Nimic.»”
Şi, sigur, nu se poate rata acest schimb de replici ce dă titlul cărţii:
„– Leagănul pisicii nu-i altceva decât nişte fire încrucişate între degetele cuiva, iar copii se uită, se uită fix la fire…
– Şi?
– Nici urmă de leagăn sau de pisică!”
* * * * * * * *
Considerată un fel de biblie a capitalismului, trilogia Revolta lui Atlas, de Ayn Rand (1905 – 1982), al cărei prim volum, Noncontradicţia, Cartier, 2014, tocmai a apărut în premieră în limba română, este de departe cea mai vândută carte în Statele Unite, după Biblie se-nţelege. Contestată fără drept de apel de antimondialişti, arătându-i un adevărat cult neoliberalii, Revolta lui Atlas pare să fi împrumutat şi de la unii şi de la alţii aceeaşi vehemenţă, că-i vorba de fapte sau de dezbateri de idei. Căci autoarea – altminteri născută Alissa Rosenbaum la Petersburg, în 1905 – creează nici mai mult, nici mai puţin în cheie monumentală, ceea ce face ca eroii săi să vorbească adeseori în apoftegme: „Codul competenţei e singurul sistem moral adevărat”. Nici nu-i de mirare, dat fiind formaţia filosofică a romancierei, promotoarea curentului „obiectivism”.
Totu-i supus mecanismului de tranzacţie în acest univers al concurenţei – sabotată, culmea! de chiar statul american, ultimul bastion al lumii libere într-un ocean de „democraţii populare” –, până şi relaţia intimă a celor doi protagonişti, care par să fie purtătorii de cuvânt ai filosofiei lui Ayn Rand, domnişoara Dagny Taggart şi proprietarul de fabrici de oţel Hank Rearden. Termenii sunt stabiliţi la capătul primei nopţi: „O să te am pe tine la un preţ cu mult mai mare decât preţul vieţii mele: cu preţul respectului de sine – şi vreau să ştii asta. Nu vreau nici o prefăcătorie, nici o eschivare, nici o indulgenţă tăcută (…) Nu vreau nici o prefăcătorie legată de iubire, valoare, loialitate sau respect. Nu vreau nici o fărâmă de onoare rămasă pentru noi, să ne ascundem după ea”, îi aruncă Hank, iar răspunsul fetei e pe măsura provocării: „Te vreau pe tine la mine în pat – şi ai scăpat de mine în restul timpului. Nu trebuie să te prefaci – să nu te gândeşti la mine, să nu simţi, să nu-ţi pese; nu vreau mintea ta, voinţa ta, fiinţa ta sau sufletul tău, atâta timp cât vei veni la mine pentru acea dorinţă, cea mai de jos, care o ai. Tu ai renunţa la orice virtute importantă pentru ea, în timp ce eu – eu nu am la ce să renunţ. (…) Dacă mi s-ar cere să-mi numesc cea mai mare realizare, aş spune: M-am culcat cu Hank Rearden. Am meritat-o”. De prisos să mai spun că anume ei doi fac lumea să se mişte, dar cu ce preţ – cel al „înţelegerii omului ca fiinţă eroică, al cărui scop moral e propria fericire, a cărui activitate nobilă sunt propriile realizări şi propria productivitate, şi al cărui singur absolut e raţiunea”!
* * * * * * * *
Este pentru prima oară, în cei peste 15 ani de Carte la pachet, când abia întoarsă ultima filă, am simţit nevoia să reiau lectura de la capăt. Nici că se putea altfel, căci cele 11 proze scurte ale americanului Denis Johnson (1949 – 2017), reunite în volumul „brutal de onest şi dureros de frumos” (Nathan Englander) Fiul lui Iisus, Black Button Books, 2019, sunt tot atâtea poeme de înalt voltaj – de-ar fi să citez acest mic fragment din Accident de autostop: „Pe holul spitalului venea soţia acelui bărbat. Era superbă, incandescentă. Încă nu ştia că soţul ei murise. Noi ştiam. Asta îi conferea o putere fantastică asupra noastră. Medicul a dus-o într-o încăpere cu birou de la capătul holului (…) Ce plămâni! A strigat aşa cum îmi închipuiam că striga un vultur. M-am simţit minunat că eram viu ca să o pot auzi!”
Puţine personaje scapă cu viaţă, în cele 11 (după numărul apostolilor, unul – care anume? – strălucind prin absenţă) texte ale culegerii, însuşi naratorul – mereu beat, dependent de droguri – este ca frunza pe apă, mişcându-se sau lăsându-se dus printre deşeuri umane reduse la suferinţă pură: „Erau multe asemenea momente în Viţă, când te puteai gândi că azi e ieri şi ieri e mâine, şi tot aşa. Pentru că noi credeam că erau tragici şi eram beţi. Aveam acel sentiment de deznădejde, de implacabil”, totul sub genericul: „Eram extaziat că nu murisem”. Ceea ce se justifică, într-o lume a precarităţii: „Michelle a plecat cu el în Kansas City şi într-o noapte, când el era în oraş, a înghiţit multe pastile, lăsând un bilet pe perna lui, unde era singură că el o să-l găsească şi o s-o salveze. Dar el era beat când a venit acasă şi s-a culcat cu falca pe biletul ei şi a adormit. Când s-a trezit a doua zi dimineaţă, frumoasa mea Michelle era rece şi moartă”. Dureros de exactă, în acest sens, observaţia cronicarului de la The New York Times: „Nici un romancier american de la William Burroughs încoace nu a mai riscat atât de flagrant prin «insensibilitate» în încercarea de a expune patologia dependenţei…”
Se-nţelege că ultimul cuvânt tot autorului – & personajului – cărţii îi aparţine:
„Oamenii care intrau în baruri (…) renunţau la trupuri. Apoi doar demonii din noi mai puteau fi văzuţi. Suflete care se nedreptăţiseră erau aduse împreună aici. Violatorul îşi întâlnea victima. Copilul părăsit îşi întâlnea mama. Dar nimic nu putea fi vindecat, oglinda era un cuţit care despărţea totul de sine, lacrimi de falsă tovărăşie se scurgeau la bar. Şi ce ai de gând să-mi faci acum? Cu ce te aştepţi să mă înspăimânţi?”
* * * * * * * *
„Ce mult o să-mi placă să ajung şi eu bărbat evreu!”, exclamă mai spre finalul naraţiunii Alexander Porntnoy, progatonistul romanului Complexul lui Portnoy, de Philip Roth (1933 – 2018), Polirom, 2011, după ce preţ de 200 de pagini se manifestă deplin atât ca bărbat, cât şi ca evreu.
Apărut în anii ’60 într-o Americă încă puritană, dar care-şi descoperea sexualitatea odată cu generaţia beat, Complexul lui Portnoy e un roman infinit mai complex decât lasă să se înţeleagă la o primă lectură, fiind nu atât o „carte de citit cu o singură mână” – şi nici măcar pe „canapeaua lui Freud”! –, cât o scriere de-o sinceritate dezarmantă, neiertătoare cu cei apropiaţi şi cu goimi-i & goite-le, mai puţin cu şikses-ele, pentru care eroul nostru are o adevărată slăbiciune, pe-alocuri autoflagelatoare, uneori chiar – până la înduioşare: „Doctore, spune-mi, de ce anume ar trebui să mă debarasez, de ură… sau de dragoste?” În rest, copilul, apoi adolescentul, iar de la un moment încolo bărbatul de 33 de ani Alex[ander] se arată solidar cu cei care „nu tu bani, nu tu şcoală, nu tu limbaj cultivat, (…) numai curiozitate fără cultură, muncă fără şanse de promovare, experienţă fără-nţelepciune”, chit că e impregnat de conştiinţa comunităţii din care face parte: „Ei şi ce dacă am pierdut? Eram evrei şi nu ne era ruşine s-o spunem în gura mare! Eram evrei – şi nu numai că nu le eram inferiori goimilor care ne băteau la fotbal, dar întâmplarea făcea ca noi, neomorându-ne din fire să obţinem victoria într-un sport atât de brutal, să fim superiori”. Şi aşa preţ de 250 de pagini, în care descrierea mediului familial, frustrările adolescentine, cuceririle adulte etc., etc. se succed vioi, pigmentate de tot felul de istorioare picante – sau tragice, dar şi acestea, vai! frizând ridicolul (de ex., bileţelul de adio către maică-sa, pe care Ronald Nimkin şi l-a prins, cu un bold, de cămaşă: „Te-a căutat doamna Blumenthal. Te roagă să aduci regulamentul de mah-jong la partida de diseară. Ronald”) –, dintre care, se-nţelege, cele mai mustoase nu se pot relata aici.
În rest – vorba personajului: „Haide, vino, neamule, (…) dă-mă-n vileag şi condamnă-mă. Te rog, întemniţează-mă, ca nu cumva, Doamne fereşte, s-o iau razna – şi s-o iau de la capăt, să fac ceea ce, de fapt, chiar îmi place!” Lectură plăcută!!!
* * * * * * * *
Revenirea în forţă a nonagenarei Harper Lee (1926 – 2016), cu un roman ce reia firul narativ al capodoperei de-acum 55 de ani, Să ucizi o pasăre cântătoare, constituie evenimentul literar al deceniului – Du-te şi pune un străjer, Polirom, 2015, „ajunge la noi la momentul potrivit. (…) Ajunge la noi în clipa în care nu ne dăm seama câtă nevoie avem de el” (Chicago Tibune).
„Datoria unicei fiice faţă de tatăl ei văduv, după moartea unicului lui fiu, era limpede: Jean Louise trebuia să se întoarcă şi să locuiască în casa lui Atticus; asta făcea o fiică şi, dacă n-o făcea, atunci nu era fiică”, aşa gândeşte mătuşa Alexandra, dar şi mai toată lumea din Maycomb; într-adevăr, tânăra de 26 de ani revine în oraşul copilăriei sale, dar numai pentru câteva zile, într-o vacanţă ce-i va da peste cap imaginea locului & a oamenilor cu care plecase, acum 6 ani, la New York. În primul rând, descoperă în casa tatălui – avocatul care-l apărase pe un negru acuzat pe nedrept în Să ucizi o pasăre cântătoare – o broşură rasistă; apoi merge, pe ascuns, la o şedinţă a Consiliului cetăţenesc al Districtului Maycomb, unde „pe bănci rudimentare, stăteau nu numai majoritatea gunoaielor din tot districtul (…), ci şi cei mai respectabili bărbaţi ai provinciei”, printre aceştia din urmă şi Atticus. Şocul e pe măsură: „Singura fiinţă umană în care avusese vreodată încredere totală (…) o dezamăgise; (…) o trădase public, în chip neruşinat şi ordinar”. Fără să stea mult pe gânduri – căci, nu-i aşa, „când un om care a trăit întru adevăr (…) te decepţionează, nu te lasă numai circumspect, te lasă fără nimic” –, Jean Louise îi aruncă în faţă lui Atticus: „N-o să te iert niciodată pentru ce mi-ai făcut. (…) Am tot dispreţul pentru tine şi pentru ce reprezinţi. (…) Nenorocitule ce eşti!”, iar replica tatălui o lasă bouche bée: „…sunt mândru de tine. Păi, eu evident am sperat că fiica mea o să apere până-n pânzele albe ceea ce crede ea că e corect… şi să mă-nfrunte pe mine în primul rând”.
Cât despre titlu, iată-l rezumat într-o frază a tinerei femei: „Am nevoie de un străjer care să-mi spună: Acesta e un fel de dreptate şi celălalt e alt fel de dreptate şi să mă ajute să înţeleg diferenţa”. De fapt, cu toţii avem nevoie…
* * * * * * * *
Un roman de-o subtilitate infinită, Arta corpului, al americanului Don Dellilo (n. 1936), Polirom, 2017, emanând acea „strălucire a prozei bine scrise” (The New York Times) numită şi plăcerea textului. Am citit mai mult cu diafragma decât cu retina cele nici 200 de pagini, nu atât urmărind firul epic, minim, cât lăsându-mă în voia frazării.
„De ce moartea omului pe care-l iubeşti să nu-ţi aducă întuneric şi pustiire? Nu ştii cum să-i iubeşti pe cei pe care-i iubeşti până ce nu dispar dintr-odată”, iar când nenorocirea aceasta se întâmplă – şi încă din voia omului iubit, care-şi ia viaţa, cum face cineastul Rey Robles, de 64 de ani –, ce-i rămâne soţiei acestuia, Lauren Hartke, o tânără body artist, trăind mai departe singură în casa închiriată departe de orice aşezare omenească, decât să-şi umple – fizic!!! – timpul: „La sfârşitul primelor zile de după, şi-a reluat exerciţiile de respiraţie”, chit că „înlăuntrul ei lumea se sfărâmase”. Ce surpriză să descopere sub acelaşi acoperiş o fiinţă umană („Spune-mi. Ai fost tot timpul aici, de cât timp?”) ce pare căzută din altă lume, dar a cărei prezenţă îi devine necesară: „Poate că individul ăsta trăieşte într-un alt fel de realitate, unde este aici şi acolo, înainte şi după, (…) lipsit de identitate, de limbaj, de posibilitatea de a savura felia de pâine prăjită cu miere pe care ea îl vede mâncând-o.” Şi mai ciudat este felul lui de a vorbi – „Statul a venit la mine. Sunt cu clipa. O să plec cu clipa.” –, iar tânăra văduvă „nu ştia cum să numească aceste vorbe. Le-a numit cântări. El a continuat o vreme, plecând, venind, şi totul era o cântare, un psalm”. Şi cu totul uluitoare capacitatea acestui om având „înfăţişarea unui copil găsit – pierdut şi regăsit”, de a reproduce întocmai fraze auzite cândva, cu vocea lui Rey, dar şi a lui Lauren. Când în cele din urmă omul dispare, Lauren Hartke face un spectacol de body art, iar efectul de prezenţă – c-o fi cea a lui Rey Robles, c-o fi a fiinţei „pierdute şi regăsite” pe care ea le exhibă în faţa unui public tot mai numeros – este covârşitor: brusc, timpul capătă corporalitate, şi atunci le travail de deuil poate începe.
Spre luare-aminte, „Trecutul, prezentul şi viitorul nu sunt daruri ale limbajului. Timpul se desfăşoară în cutele fiinţei. Trece prin tine, construind şi formând”.
* * * * * * * *
O scriitură virilă demnă de pana lui Hemingway, cu inflexiuni (psihologice & stilistice) faulkneriene, aşa mi se prezintă americanul Richard Ford (n. 1944) în volumul Femei cu bărbaţi, Vellant, 2018 – volum însumând „trei povestiri lungi perfecte, atât de sinuos întreţesute şi atât de subtil comunicate, încât întregul dobândeşte coerenţa unui mare roman” (Mail on Sunday).
„…acel moment de graţie de dinaintea unui gest definitoriu, în care totul se conjugă la potenţial, înainte ca viaţa s-o ia într-o direcţie sau alta – spre regret sau plăcere, sau fericire, spre un soi de permanenţă sau altul”, nu-i aşa că fraza v-a fermecat, şi suntem abia la începutul primei povestiri, Afemeiatul, în care un american aflat într-o călătorie de afaceri la Paris face cunoştinţă c-o franţuzoaică, cu care iese în câteva seri, înainte de-a se întoarce în SUA. Odată ajuns acasă, continuă să se gândească la Joséphine, iar soţia lui, Barbara, simte schimbarea – drept care-i „dă liber”: „Vino acasă când te plictiseşti să faci ce te-ai dus să faci acolo, cu nu ştiu cum o cheamă”. Şi iată-l pe Martin Austin din nou în Franţa („Nu-i plăcea că se află la Paris doar din cauza lui Joséphine Belliard, din cauza unei femei, una pe care abia dacă o cunoştea…”), iar surprizele îl iau pe nepregătite („Joséphine părea mai franţuzoaică decât îşi amintea. În mintea lui, ea era aproape americană, doar că avea accent franţuzesc”) – fără menajamente, femeia îi dă papucii: „Nu te vreau. Nu mai vreau nici un bărbat. (…) Nu-mi pasă ce se întâmplă cu tine. Eşti mort. Nu te văd”. Şi această, nici nu morală, ci frază cu care te alegi, pe final: „…ce era, oare, posibil cu adevărat între doi oameni? Cum puteai regla cursul vieţii, făcând cât mai puţin rău, şi totuşi fiind ataşat de ceilalţi?”
Şi mai sucite sunt relaţiile dintre personajele din Gelozie – suficient să citez două fraze: „Dacă, de pildă, mama ta are un prieten tânăr şi drăguţ la Seattle sau dacă tatăl tău are o drăguţă aici, unde a-nţărcat mutu’ iapa, atunci e o problemă”, şi, ceva mai încolo, din gura aceleiaşi mătuşi Doris: „Pe vremuri mă gândeam că tatăl tău s-a însurat cu sora greşită, pentru că ne-am întâlnit cu toţii în acelaşi timp”.
Ultima nuvelă, Occidentali, trece de suta de pagini, şi se întâmplă tot la Paris („El nu ţinuse niciodată morţiş s-ajungă la Paris. Problema (…) fusese întotdeauna cum să transformi ceea ce se petrecea aici în ceva care să conteze la tine acasă”) – acel gen de text care se desface cu încetinitorul, iar final îţi taie suflarea.
De citit cap-coadă cu cea mai mare atenţie, Richard Ford te răsplăteşte la tot pasul cu fraze de genul: „Recunoşteai schimbările din interiorul tău, credea el, nu prin atitudinea celorlalţi faţă de tine, ci prin felul în care te simţi tu raportat la tine”.
* * * * * * * *
Cum adeseori se întâmplă, povestea unui succes începe cu un eşec usturător – refuzat de editorii newyorkezi, pe motiv că ar fi „prea întunecat şi prea riscant”, romanul Fight Club, de Chuck Palahniuk (n. 1962), Polirom, 2012, confirmă o dată în plus că „ceea ce nu ne ucide, ne face mai puternici” – rescris, în sensul radicalizării discursului, cartea apare în 1996, devenind apoi un titlu clasic al literaturii underground.
„Tyler spune că deocamdată sunt departe de fund. Şi că dacă nu cad până la capăt, nu pot fi salvat. (…) Nu-i suficient să renunţ la bani, la proprietăţi şi la cunoaştere. (…) Trebuie să fug de autoperfecţionare şi să mă îndrept spre dezastru”, şi astfel se pune la cale o diversiune generală, Proiectul Haos, al cărui scop „era să-l înveţe pe fiecare participant (…) că stă în puterea lui să schimbe istoria. Că fiecare dintre noi poate prelua controlul asupra lumii”. De unde avangardiştii îi pictau mustăţi Giocondei, acum chemările se radicalizează: „Dă foc Louvre-ului, şi şterge-te la cur cu Mona Lisa.” Între timp, Fight Club-urile se înmulţesc ca ciupercile atât pe coasta de Est, cât şi pe coasta de Vest ale Statelor Unite, iar rezultatul este că „după o noapte la Fight Club, tot ce se întâmplă în lumea reală are volumul dat la minimum”, şi asta deoarece „nicăieri nu te simţi aşa de viu ca la Fight Club. Când eşti doar tu şi celălalt – doar doi tipi la o bătaie; câte o bătaie pe rând; bătăile durează atât cât e nevoie –, sub unicul bec din tavan, în mijlocul tuturor celor care te privesc.” Până şi umorul nu poate fi decât… negru în această lume a manipulării totale: „Tyler se lasă pe spate şi mă-ntreabă:
- Dacă Marilyn Monroe ar fi acum în viaţă, oare ce-ar face? (…)
- Ar râcâi capacul coşciugului.”
Aşa se întâmplă când oamenilor li se bagă în cap: „Nu sunteţi un fulg de zăpadă perfect şi unic. Cultura noastră ne-a făcut pe toţi la fel. Cu toţii vrem acelaşi lucru. La nivel individual, nu reprezentăm nimic”. Noroc că nu toată lumea gândeşte la fel…
