Vladimir Tismăneanu

Apariția în 2014 a primului volum din biografia lui Stalin scris de profesorul Stephen Kotkin de la Princeton a redeschis dezbaterea despre destinul și vocația sovietologiei. Ceea ce se degajă acum cu claritate este că acest câmp epistemic nu a fost niciodată unul cu desăvârșire omogen, că au existat și vor continua să existe poziții diferite, uneori divergente, ba chiar ireconciliabile în interpretarea fenomenelor și personalităților legate, direct ori indirect, de Marele Experiment. Să ne gândim, în acest sens, la diferențele interpretative dintre școala unor Richard Pipes și Adam Ulam, pe de o parte, și intervențiile analitice ale Sheilei Fitzpatrick și ale lui Stephen Cohen. În ce mă privește, pledez pentru acea nouă sinteză simbolizată de autori precum Kotkin, Yuri Slezkine, David Brandenberger, Michael David-Fox, Jochen Hellbeck, spre a-i numi pe cei mai cunoscuți.

O schiță de istorie conceptuală a sovietologiei este extrem de interesantă din această perspectivă. A fost vorba din capul locului de o abordare transdisciplinară în care se întâlnesc istoria, științele politice, psihologia, sociologia. În prima fază, modelul totalitar, susținut de intelectualii de stânga anti-leniniști emigrați din Rusia, dar și de gânditori germani și italieni, accentul a fost pus pe rolul elitei bolșevice și, mai presus de toate, al Liderului. Atunci a prins ființă perspectiva care interpreta totalitarismul ca model politic global, explicativ atât pentru experiența sovietică (sub Stalin) și nazistă. După apariția în 1951 a cărții Hannei Arendt, Originile totalitarismului, o capodoperă de filosofie politică aplicată, acest model așeza ideologia în centrul demersului hermeneutic. Teroarea era rezultatul opțiunilor ideologice ferme, a logicii interne a unui sistem de gândire închis. Teza centrală a Hannei Arendt avea să fie dezvoltată în scrierile unor Carl Friedrich, Zbigniew Brzezinski, Robert Conquest. În Europa, principalii exponenți ai modelului explicativ totalitar au fost Raymond Aron și Alain Besançon, în Franța, Karl-Dietrich Bracher în Germania, Leonard Schapiro și Zevedei Barbu în Anglia. Abbott Gleason a scris lucruri remarcabile pe tema avatarurilor sovietologiei. Putem menționa și scrierile lui Pierre Hassner, influent politolog francez originar din România, fost student al lui Raymond Aron la Paris și al lui Leo Strauss la Chicago.

Odată cu moartea lui Stalin, începe ceea ce Robert C. Tucker a numit deradicalizarea regimului sovietic. Autocrația se vede înlocuită de oligarhia de partid. Se produce dezghețul hrușciovist, dar voluntarismul politic de sorginte leninistă continuă să facă ravagii. „Stagnarea” brejnevistă este urmată de „accelerarea” lui Andropov și perestroika gorbaciovistă. Ulterior, gânditoarea disidentă maghiară, Ágnes Heller, a scris despre de-totalitarizare ca direcție generală a dinamicii Blocului Sovietic. Fenomenul are loc, evident, în China post-Deng.

Sovietologia începe să recunoască și să identifice faliile și clivajele mult timp ignorate ale sistemului, persistența unor nișe comunicaționale care au continuat să existe în pofida aparenței unui ghețar inexpugnabil. Pe acest fond s-a născut școala revizionistă. S-a încercat, și în parte s-a reușit, includerea în perimetrul analitic a istoriei sociale, deci a studierii unor dimensiuni, să le numim „de jos” (from below), de pildă „frontul cultural”, viața cotidiană, etc. Vechii sovietologii îi era reproșat excesul ideologic, o pasionalitate exagerată în discuția obiectului de studiu. Dar și noua școală a exagerat la rândul ei atunci când a ajuns să minimalizeze dominația ideologică în sistemele partocratice leniniste și să utilizeze termeni precum „pluralismul sovietic”.

Focalizarea pe elitele oficiale a fost și efectul inaccesibilității arhivelor din statele comuniste. Odată liberalizat regimul arhivelor, se produce o mutație în sovietologie prin descoperirea subiectivității, a intimității, a vieții personale ca domeniu demn de analize aprofundate. Se remarcă aici lucrările unor Katerina Clark, Orlando Figes, Jochen Hellbeck cu atât de incitantul volum Revolution on My Mind: Writing a Diary Under Stalin (Harvard UP, 2006), Igal Halfin cu a sa remarcabilă lucrare Terror in My Soul: Communist Autobiographies on Trial (Harvard UP, 2003).

Apar în acești ani noile biografii ale liderilor bolșevici datorate lui Robert Service, Simon Sebag Montefiore, Françoise Thom, Jörg Beberowski, dar și unor istorici ruși precum Dmitri Volkogonov și Oleg Khlevniuk. Nimic monoton și monocord, așadar, în sovietologia contemporană. Dimpotrivă, găsim aici o polifonie și o polivalență care asigură demnitatea intelectuală a unui indispensabil demers istoric și, așa cum accentua Timothy Snyder în Bloodlands („Tărâmul morții”), unul moral.

După explozia euforică a perioadei 1989-1991, când se considera că modelul teoretic și politic leninist era complet epuizat și compromis, iată că o serie de gânditori revin asupra chestiunii comuniste cu perspective interpretative originale și incitante. Între aceștia, filosoful politic francez Claude Lefort (născut pe 21 aprilie 1924, decedat acum cinci ani, pe 4 octombrie 2010), autorul unor studii esențiale pe teme precum birocrația modernă, totalitarismul fascist și comunist, tradiția iacobină, precum și gândirea lui Machiavelli.

În volumul său La complication. Retour sur le communisme (Fayard, 1999), teza lui Lefort este deopotrivă limpede și menită să provoace controverse. În polemica elegantă, însă nu mai puțin pronunțată cu François Furet și Martin Malia, autorii mult-discutatelor cărți Le Passé d'une illusion și The Soviet Tragedy, Lefort susține că bolșevismul (ori în genere comunismul secolului XX) nu a fost pur și simplu un miraj ideologic.

Ideologia a contat enorm, și acest lucru fusese subliniat încă de Soljenițîn în Arhipelagul Gulag, însă doar pasiunea ideilor, ori voința de a impune un proiect utopic nu explică fenomenul comunist în amploarea și duritatea sa fără egal. În spiritul sociologiei franceze inspirate de Émile Durkheim, Lefort privește comunismul ca pe un „fapt social total” (concept introdus de Marcel Mauss). Sistemul totalitar nu poate fi deci considerat doar ca „suprastructură” emoțional-ideatică, fără a pierde din vedere substratul său instituțional. Nu marxismul original, așa cum s-a constituit el în tradiția stângii radicale vestice, explică tragedia sovietică, scrie Lefort, ci mutația introdusă de Lenin.

Există, desigur, o filieră despotică în inima proiectului marxist, însă ideea partidului ultra-centralizat, sectar, militarizat la extrem, cu o ierarhie înghețată în care doar vârfurile cunosc ideile ezoterice, deci gnoza ocultată de retorica egalitaristă destinată consumului de masă, toate acestea sunt direct legate de intervenția lui Lenin în evoluția social- democrației ruse și europene. În această privință, Lefort îi reproșează pe drept cuvânt lui Furet (și am putea adăuga noi, reproșul i se poate adresa și istoricului Tony Judt, autorul faimoasei lucrări Past Imperfect: French Intellectuals and Communism) o anumită ignorare a criticii totalitarismului operată de stânga anticomunistă și anti-autoritară din Occident. Să amintim aici grupul Socialisme ou barbarie, în care, alături de Lefort, s-a afirmat Cornelius Castoriadis, filosof social și analist politic care a jucat un rol remarcabil în desacralizarea doctrinei leniniste, a sovietismului în genere, în ultimele decenii.

În privința discuției comunism-fascism, despre care am mai avut ocazia să scriu, Lefort subliniază faptul esențial al supremației Scrierii presupus revelate ca diferență specifică a totalitarismului de stânga. Cultul dogmei însă, atât de prezent în comportamentul comunist, nu se manifestă ca experiență pur individuală, ci ca participare la ritualul colectiv al subordonării rațiunii autonome în raport cu dictatul ideologic al partidului. Lenin duce la ultimele consecințe ideea relației privilegiate între „teoria” și „mișcarea revoluționară”. Aceasta din urmă se structurează ca fenomen modern în figura partidului presupus infailibil, posesor al unei omnisciențe în raport cu care orice îndoială nu poate fi decât o mizerabilă trădare (Lefort a analizat acest tip de raționament al acuzației demonizante în scrierile sale despre totalitarism).

Ce spune nou Lefort în acest eseu? Înainte de toate, el insistă asupra diferenței filosofice capitale dintre comunism și liberalism. În contrast cu Furet, care vedea în comunism un fel de bastardizare a filonului radical-democratic și egalitar al modernității, Lefort accentuează faptul că liberalismul autentic este de neînchipuit în afara unui regim care încurajează libertățile politice. Orice s-ar spune despre modelul leninist, el este eminamente ostil ideii și practicii libertății. Lefort îl citează pe Tocqueville: „A acorda epitetul de guvernământ democratic unui regim în care nu există libertate politică este o absurditate flagrantă”. Asfixierea democrației în sistemul leninist provine din chiar rolul și natura partidului ca instituție atot-înglobantă, contraparte seculară a misticii unificării totale a corpului politic în figura suveranului absolut. Modelul leninist rupe cu tradiția critică a Luminilor, reintroduce omogenizarea integrală a socialului ca ideal și principiu pragmatic. În polemica manifestă cu Furet și Malia, dar și cu tezele lui Raymond Aron din lucrarea clasică Démocratie et Totalitarisme, Lefort vede în imposibilitatea reformării democratice a comunismului esența problemei. Sistemul comunist se definește ca ambiție de dominație totală, iar orice renunțare la acest scop nu poate decât să-i anihileze forța de supraviețuire. La polul opus, scrie Lefort, „democrația liberală se naște din respingerea dominației monarhice, din descoperirea împărtășită colectiv că puterea nu aparține nimănui, că aceia care o exercită nu o încarnează, că ei nu sunt decât depozitarii autorității publice, în chip temporar, că nu este învestită în ei nicio Lege supremă - fie ea a lui Dumnezeu sau a Naturii, că ei nu dețin cunoașterea ultimă a ordinii lumii și a ordinii sociale și că nu sunt ei în măsură de a decide ceea ce fiecare individ are dreptul de a face, de a gândi, de a spune ori de a înțelege”. Aici se află esența chestiunii comuniste: instituția partidului unic se constituie ca fortăreață monolitică (embrionar înainte de 1917, ca fenomen global după luarea puterii de către bolșevici). Marxismul adoptat și convertit de Lenin încetează să mai fie o modalitate de cuprindere a realului, o doctrină revoluționară, și se transformă într-un corp de idei în numele cărora militanților li se solicită „o disciplină de acțiune care face din ei membrii unui corp colectiv”. Bolșevismul adaugă mitologiilor revoluționare ale secolului XIX un element fără precedent: încorporarea puterii în acel tip de reprezentare pe care l-am putea defini drept partidul ca entitate magică. Cu alte cuvinte, nu doar mitul antifascist explică iluziile și auto-hipnoza comunistă în veacul douăzeci, ci atracția înregimentării, atracția morbidă a abandonului facultăților critice în favoarea (pseudo)logosului transcendenței istorice (Lefort citează masiv din La Boétie pentru a lămuri fenomenul pe care cândva l-am identificat drept „voluptatea supunerii”). Comuniștii, care continuă să susțină ultra-dogmaticul Partid Comunist Francez știind despre ce era vorba în experiența stalinistă, nu o fac doar din orbire sau naivitate. Cheia se află în identificarea febrilă cu modelul organic al partidului ca pedagog, părinte și despot (metafora febricitării nu este deloc întâmplător aleasă). Nu este suficient să spunem împreună cu Furet că leninismul a fost o iluzie, o paranteză aberantă, ori precum Malia, că a fost un castel din cărți de joc. Lefort, precum Ken Jowitt sau Richard Pipes (în pofida diferențelor dintre aceștia) insistă asupra momentului instituțional în explicarea totalitarismului. Nu istoria psihologică, ci acea a structurilor instituționale, înainte de toate a partidului, relația acestora cu lumea reprezentărilor simbolice, a miturilor și emoțiilor colective, poate explica de ce-ul altmineri paradoxal al angajamentului comunist.

Concluzia lui Lefort este extrem de importantă: prăbușirea comunismului nu semnifică și finalul unui tip de aspirație globalizantă căreia, în chip terorist, adeseori distructiv și expansionist, acest tip de organizare a încercat să-i dea expresie. Comunismul ca formulă deviată, dar reală, a modernității, deci ca instituire a unui nou spațiu-lume (espace-monde) în care dispar diferențele dintre eu și celălalt, și se configurează o singură stare socială (deplorabilă, firește, însă cât se poate de palpabilă). Mi se pare astfel extrem de urgentă invitația lansată de Claude Lefort de a adăuga analizelor altminteri excepționale ale unor Furet și Malia, momentul instituțional, deci al structurilor deopotrivă politice și simbolice, prin care leninismul a devenit concepția „unui despotism fără despot, a unei democrații fără cetățeni, a unui proletariat fără mișcare muncitorească” în care individul este abolit ca subiect autonom, încorporat și înregimentat. Oricum am privi lucrurile, comunismul nu a fost doar un accident pe traseul modernității, ci dovada că s-a „trecut un prag al posibilului” și că politicul ascunde tentația înglobării autoritare nu mai puțin decât pe aceea a libertății civice.