Vladimir Tismăneanu

După explozia euforică a perioadei 1989-1991, când se considera că modelul teoretic și politic leninist era complet epuizat și compromis, iată că o serie de gânditori revin asupra chestiunii comuniste cu perspective interpretative originale și incitante. Între aceștia, filosoful politic francez Claude Lefort (născut pe 21 aprilie 1924, decedat acum cinci ani, pe 4 octombrie 2010), autorul unor studii esențiale pe teme precum birocrația modernă, totalitarismul fascist și comunist, tradiția iacobină, precum și gândirea lui Machiavelli.

În volumul său La complication. Retour sur le communisme (Fayard, 1999), teza lui Lefort este deopotrivă limpede și menită să provoace controverse. În polemica elegantă, însă nu mai puțin pronunțată cu François Furet și Martin Malia, autorii mult-discutatelor cărți Le Passé d'une illusion și The Soviet Tragedy, Lefort susține că bolșevismul (ori în genere comunismul secolului XX) nu a fost pur și simplu un miraj ideologic.

Ideologia a contat enorm, și acest lucru fusese subliniat încă de Soljenițîn în Arhipelagul Gulag, însă doar pasiunea ideilor, ori voința de a impune un proiect utopic nu explică fenomenul comunist în amploarea și duritatea sa fără egal. În spiritul sociologiei franceze inspirate de Émile Durkheim, Lefort privește comunismul ca pe un „fapt social total” (concept introdus de Marcel Mauss). Sistemul totalitar nu poate fi deci considerat doar ca „suprastructură” emoțional-ideatică, fără a pierde din vedere substratul său instituțional. Nu marxismul original, așa cum s-a constituit el în tradiția stângii radicale vestice, explică tragedia sovietică, scrie Lefort, ci mutația introdusă de Lenin.

Există, desigur, o filieră despotică în inima proiectului marxist, însă ideea partidului ultra-centralizat, sectar, militarizat la extrem, cu o ierarhie înghețată în care doar vârfurile cunosc ideile ezoterice, deci gnoza ocultată de retorica egalitaristă destinată consumului de masă, toate acestea sunt direct legate de intervenția lui Lenin în evoluția social- democrației ruse și europene. În această privință, Lefort îi reproșează pe drept cuvânt lui Furet (și am putea adăuga noi, reproșul i se poate adresa și istoricului Tony Judt, autorul faimoasei lucrări Past Imperfect: French Intellectuals and Communism) o anumită ignorare a criticii totalitarismului operată de stânga anticomunistă și anti-autoritară din Occident. Să amintim aici grupul Socialisme ou barbarie, în care, alături de Lefort, s-a afirmat Cornelius Castoriadis, filosof social și analist politic care a jucat un rol remarcabil în desacralizarea doctrinei leniniste, a sovietismului în genere, în ultimele decenii.

În privința discuției comunism-fascism, despre care am mai avut ocazia să scriu, Lefort subliniază faptul esențial al supremației Scrierii presupus revelate ca diferență specifică a totalitarismului de stânga. Cultul dogmei însă, atât de prezent în comportamentul comunist, nu se manifestă ca experiență pur individuală, ci ca participare la ritualul colectiv al subordonării rațiunii autonome în raport cu dictatul ideologic al partidului. Lenin duce la ultimele consecințe ideea relației privilegiate între „teoria” și „mișcarea revoluționară”. Aceasta din urmă se structurează ca fenomen modern în figura partidului presupus infailibil, posesor al unei omnisciențe în raport cu care orice îndoială nu poate fi decât o mizerabilă trădare (Lefort a analizat acest tip de raționament al acuzației demonizante în scrierile sale despre totalitarism).

Ce spune nou Lefort în acest eseu? Înainte de toate, el insistă asupra diferenței filosofice capitale dintre comunism și liberalism. În contrast cu Furet, care vedea în comunism un fel de bastardizare a filonului radical-democratic și egalitar al modernității, Lefort accentuează faptul că liberalismul autentic este de neînchipuit în afara unui regim care încurajează libertățile politice. Orice s-ar spune despre modelul leninist, el este eminamente ostil ideii și practicii libertății. Lefort îl citează pe Tocqueville: „A acorda epitetul de guvernământ democratic unui regim în care nu există libertate politică este o absurditate flagrantă”. Asfixierea democrației în sistemul leninist provine din chiar rolul și natura partidului ca instituție atot-înglobantă, contraparte seculară a misticii unificării totale a corpului politic în figura suveranului absolut. Modelul leninist rupe cu tradiția critică a Luminilor, reintroduce omogenizarea integrală a socialului ca ideal și principiu pragmatic. În polemica manifestă cu Furet și Malia, dar și cu tezele lui Raymond Aron din lucrarea clasică Démocratie et Totalitarisme, Lefort vede în imposibilitatea reformării democratice a comunismului esența problemei. Sistemul comunist se definește ca ambiție de dominație totală, iar orice renunțare la acest scop nu poate decât să-i anihileze forța de supraviețuire. La polul opus, scrie Lefort, „democrația liberală se naște din respingerea dominației monarhice, din descoperirea împărtășită colectiv că puterea nu aparține nimănui, că aceia care o exercită nu o încarnează, că ei nu sunt decât depozitarii autorității publice, în chip temporar, că nu este învestită în ei nicio Lege supremă - fie ea a lui Dumnezeu sau a Naturii, că ei nu dețin cunoașterea ultimă a ordinii lumii și a ordinii sociale și că nu sunt ei în măsură de a decide ceea ce fiecare individ are dreptul de a face, de a gândi, de a spune ori de a înțelege”. Aici se află esența chestiunii comuniste: instituția partidului unic se constituie ca fortăreață monolitică (embrionar înainte de 1917, ca fenomen global după luarea puterii de către bolșevici). Marxismul adoptat și convertit de Lenin încetează să mai fie o modalitate de cuprindere a realului, o doctrină revoluționară, și se transformă într-un corp de idei în numele cărora militanților li se solicită „o disciplină de acțiune care face din ei membrii unui corp colectiv”. Bolșevismul adaugă mitologiilor revoluționare ale secolului XIX un element fără precedent: încorporarea puterii în acel tip de reprezentare pe care l-am putea defini drept partidul ca entitate magică. Cu alte cuvinte, nu doar mitul antifascist explică iluziile și auto-hipnoza comunistă în veacul douăzeci, ci atracția înregimentării, atracția morbidă a abandonului facultăților critice în favoarea (pseudo)logosului transcendenței istorice (Lefort citează masiv din La Boétie pentru a lămuri fenomenul pe care cândva l-am identificat drept „voluptatea supunerii”). Comuniștii, care continuă să susțină ultra-dogmaticul Partid Comunist Francez știind despre ce era vorba în experiența stalinistă, nu o fac doar din orbire sau naivitate. Cheia se află în identificarea febrilă cu modelul organic al partidului ca pedagog, părinte și despot (metafora febricitării nu este deloc întâmplător aleasă). Nu este suficient să spunem împreună cu Furet că leninismul a fost o iluzie, o paranteză aberantă, ori precum Malia, că a fost un castel din cărți de joc. Lefort, precum Ken Jowitt sau Richard Pipes (în pofida diferențelor dintre aceștia) insistă asupra momentului instituțional în explicarea totalitarismului. Nu istoria psihologică, ci acea a structurilor instituționale, înainte de toate a partidului, relația acestora cu lumea reprezentărilor simbolice, a miturilor și emoțiilor colective, poate explica de ce-ul altmineri paradoxal al angajamentului comunist.

Concluzia lui Lefort este extrem de importantă: prăbușirea comunismului nu semnifică și finalul unui tip de aspirație globalizantă căreia, în chip terorist, adeseori distructiv și expansionist, acest tip de organizare a încercat să-i dea expresie. Comunismul ca formulă deviată, dar reală, a modernității, deci ca instituire a unui nou spațiu-lume (espace-monde) în care dispar diferențele dintre eu și celălalt, și se configurează o singură stare socială (deplorabilă, firește, însă cât se poate de palpabilă). Mi se pare astfel extrem de urgentă invitația lansată de Claude Lefort de a adăuga analizelor altminteri excepționale ale unor Furet și Malia, momentul instituțional, deci al structurilor deopotrivă politice și simbolice, prin care leninismul a devenit concepția „unui despotism fără despot, a unei democrații fără cetățeni, a unui proletariat fără mișcare muncitorească” în care individul este abolit ca subiect autonom, încorporat și înregimentat. Oricum am privi lucrurile, comunismul nu a fost doar un accident pe traseul modernității, ci dovada că s-a „trecut un prag al posibilului” și că politicul ascunde tentația înglobării autoritare nu mai puțin decât pe aceea a libertății civice.

„La liberté de l'esprit” a fost o colecție de cărți fundamentatale publicată la editura Calmann-Lévy sub coordonarea lui Raymond Aron. Despre această libertate scriu aici. Czesław Miłosz (1911-2004) a fost unul din marii poeți ai veacului XX, un eseist și un gânditor de o autentică noblețe, un adversar ireconciliabil al totalitarismului fascist și comunist. În 2008, editura Humanitas a publicat lucrarea sa clasică, „Gândirea captivă”, în colectia „Zeitgeist” (tradusă de Constantin Geambașu). Alături de „Omul revoltat” de Camus, „1984” de Orwell și „Întuneric la amiază” („Darkness at Noon”, cunoscută și ca „Zero și infinitul”) de Koestler, cartea lui Miłosz a spus adevărul despre nihilismul totalitar într-o vreme când nu puțini intelectuali participau cu iresponsabil entuziasm la ritualurile propagandistice staliniste. A fost și rămâne un leac împotriva fanatismului. Oricine va dori să înțeleagă ce a însemnat orbirea comunistă va trebui să citească această carte de o luciditate copleșitoare. Îi datorăm lui Miłosz și extraordinara carte de convorbiri cu Aleksander Wat, alt mare poet polonez, intitulată „Secolul meu”, una dintre cele mai tulburătoare mărturii despre catastrofele acelui veac pe care un cunoscut istoric l-a numit al extremelor. Amintesc aici fascinanta carte a profesoarei Marci Shore despre Wat și prietenii săi de idei, „Caviar and Ashes: A Warsaw Generation's Life and Death in Marxism, 1918-1968”, apărută la Yale University Press în 2006 și pe care Tony Judt o recomandă drept „a moving elegy to a turbulent century and a forgotten world„/„o elegie emoționantă a unui secol turbulent și a unei lumi uitate”.

Hannah Arendt și Jeanne Hersch au fost gânditoarele care au marcat decisiv formula spirituală a Monicăi Lovinescu. Ambele au fost studentele lui Karl Jaspers. În finalul cărții sale, Noblețea spiritului (trad. rom. Curtea Veche, colecția „Constelații”, 2008), eseistul olandez Rob Riemen notează melancolic: „Într-un vechi oraș european, țintuit patului, dar cu mintea lucidă, la nouăzeci de ani, poetul află că prietena lui cea mai dragă a murit”. Czesław Miłosz a scris atunci un text memorabil. Să-l citim cu atenție și să medităm asupra sensurilor sale adânci. I-am văzut o singură dată împreună pe Miłosz și pe Jeanne Hersch. Era la o conferință aici, la Washington, la Universitatea Georgetown...

„Ce-am învățat de la Jeanne Hersch?

1. Că rațiunea este un mare dar al lui Dumnezeu și că trebuie să credem în capacitatea rațiunii de a cunoaște lumea.

2. Că s-au înșelat cei care au vrut să submineze încrederea în rațiune, enumerând elementele care o determină: lupta de clasă, libidoul, setea de putere.

3. Că trebuie să fim conștienți de faptul că suntem prizonieri ai propriilor percepții, dar că, de aceea, nu trebuie să reducem realitatea la visele și fantasmele produse de spiritul nostru.

4. Că dragostea de adevăr este o dovadă de libertate și că minciuna este proprie sclaviei.

5. Că atitudinea corectă față de viață este respectul și că, de aceea, trebuie să evităm compania persoanelor care, cu sarcasmul lor, subestimează existența și elogiază neantul.

6. Că ─ și dacă vom fi acuzați de aroganță ─ viața intelectuală este guvernată de o ierarhie strictă.

7. Că dependența de care au suferit intelectualii secolului al XX-lea a fost le baratin, adică impostura.

8. Că în ierarhia activităților omenești arta este deasupra filosofiei, dar că un filosof prost poate dăuna artei.

9. Că adevărul obiectiv există, ceea ce înseamnă că din două afirmații contrarii una este adevărată iar cealaltă falsă, exceptând anumite cazuri în care contradicția este legiferată.

10. Că, indiferent de destinul convingerilor religioase, trebuie să păstrăm „credința filosofică”, adică credința noastră în transcendență, ca pe o caracteristică esențială a condiției noastre umane.

11. Că timpul condamnă la uitare doar munca mâinilor și minții noastre care se dovedește inutilă ridicării, secol de secol, a marelui edificiu al civilizației.

12. Că în propria noastră viață nu trebuie să ne lăsăm pradă disperării din cauza propriilor noastre greșeli și păcate, căci trecutul încă nu s-a încheiat, sensul lui fiind dat de faptele noastre ulterioare."

Din minunatul volum „Milosz's ABC” (New York, Farrar Straus Giroux, 2001, pp. 86-89), voi cita un fragment despre ceea ce a fost Congresul pentru Libertatea Culturii, acea organizație de atâtea ori calomniată, una dintre puținele forme de rezistență intelectuală concertată împotriva ofensivei ideologice comuniste în primii ani ai Războiului Rece: „I could write an entire book about it, but I have no desire to. After all, there are already books about the ‘liberal conspiracy,' as it was called… 'le Congres' was the work of minds which had passed through Marxism, revisionism, Trotskyism: only such minds, it turned out, understood the danger of the Stalinist system because they were the only ones in the West who had the desire to follow what was going on there. In short, it was mainly Jewish intellectuals from New York who founded the Congress. Józef Czapski and Jerzy Giedroyc participated in the founding convention in Berlin, which explains my early familiarity with the Congress… Today, looking back with hindsight, I have to say that the 'liberal conspiracy' was necessary and justified. It was the sole counterweight to the propaganda on which the Soviets expended astronomical sums.„//„Aș putea să scriu o carte întreagă despre el, dar nu am nicio pornire să o fac. Până la urmă, există deja cărți despre 'conspirația liberală', așa cum a fost ea numită... 'Congresul' a fost produsul minților care au trecut prin marxism, revizionism, troțkism: doar asemenea minți, s-a dovedit, au înțeles pericolul sistemului stalinist pentru că ele erau singurele din Occident care avuseseă voința să urmărească ceea ce se petrecea acolo. Pe scurt, au fost mai ales intelectualii evrei din New York cei care au fondat Congresul. Józef Czapski și Jerzy Giedroyc au participat la convenția fondatoare la Berlin, ceea ce explică familiaritatea mea timpurie cu Congresul... Astăzi, privind retrospectiv, trebuie să spun că acea 'conspirație liberală' a fost necesară și justificată. A fost singura contrapondere la propaganda pe care sovieticii au cheltuit sume astronomice".

Miłosz nu a idealizat Congresul, a văzut și slăbiciunile sale interne, inclusiv o înclinație spre lux în condițiile în care scriitorii est-europeni refugiați în Franța (între care Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și atâția alții) cu greu reușeau să supraviețuiască. Dar, spre deosebire de anti-anticomuniști, cei de-atunci și cei de-acum, nu a pus sub nicio formă sub semnul întrebării rațiunea de a exista a acestui forum anti-totalitar.