Aleksandr Iakovlev s-a stins din viață acum 10 ani, în octombrie 2005. Așa cum demonstrează marele istoric Richard Pipes în cartea Alexander Yakovlev: The Man Whose Ideas Saved Russia from Communism (Northern Illinois University Press, 2015), este vorba de un destin emblematic pentru ceea ce numim iluminare politică, ori, altfel spus, apostazie. La trei decenii de la începutul epocii Gorbaciov, este bine să ne reamintim cât de incerte erau acele momente. Nimeni nu știa în ce direcție se vor îndrepta opțiunile noului lider de la Kremlin, succesorul înțepeniților birocrați gen Brejnev, Cernenko sau Andropov. În legătură cu acesta din urmă, un volum de documente ale KGB-ului din perioada persecuției lui Andrei Saharov, publicat de Yale University Press, ni-l arată ca pe un obsedat al comploturilor urzite de imaginare oficine dușmănoase și ca pe un adversar obstinat al pluralismului.
Iakovlev a încetat așadar din viață în luna octombrie, la vârsta de 82 de ani, a fost principalul arhitect al strategiilor gorbacioviste cunoscute sub numele de perestroika și glasnost. A îndeplinit, printre altele, și importanta funcție de președinte al Comisiei prezidențiale pentru reabilitarea victimelor represiunii politice. Am citit cele mai multe din lucrările sale din anii liberalizării sistemului sovietic și am scris despre cărțile sale articole analitice, uneori destul de critice. Deplângeam, mai ales în legătură cu cartea sa Destinul marxismului în Rusia, absența unei viziuni riguroase asupra consecințelor radicalismului utopic pe plan global. Nu am negat însă faptul că spre deosebire de atâția birocrați, Iakovlev s-a despărțit cu vibrantă sinceritate de un sistem în care a crezut cândva orbește. Ultima sa carte, despre care am scris în "Times Literary Supplement", a apărut în 2003 și se intitulează Un secol de violență în Rusia sovietică. În paginile ei, Iakovlev a operat ruptura definitivă cu mirajul ideologic marxizant, a rostit cu tărie condamnarea bolșevismului ca frate geamăn al fascismului.
Aleksandr Iakovlev s-a născut într-o familie de țărani, a luptat și a fost grav rănit în al Doilea Război Mondial și a îmbrățișat cu ardoare mitologia stalinistă. A crezut în lider, în partid, în ficțiunile propagandistice codificate în Cursul Scurt de Istorie al P.C. (b) al URSS și în Scurta biografie a lui Stalin. A studiat la Școala Superioară de Partid și a devenit un ideolog obedient. Șocul vieții lui Iakovlev, ca și al lui Gorbaciov, a fost "Raportul Secret" rostit de Hrușciov la Congresul al XX-lea al PCUS, în februarie 1956. Mitul lui Stalin a fost demolat peste noapte prin revelațiile din acest discurs dinamitard. Oricare au fost limitele "Raportului Secret", acest document a contribuit crucial la eroziunea regimurilor leniniste. Vechile basme nu mai puteau convinge pe nimeni. Se intrase în era revizuirilor devastatoare, a mărturisirilor, a reîntoarcerii victimelor, a ereziilor.
Ereticii, mai cu seamă în URSS, trebuiau să pășească cu grijă spre a evita imediata anatemizare (pe tema similitudinilor dintre ereziile creștine medievale și revizionismul marxist al anilor '60, a se vedea capodopera lui Leszek Kołakowski, Creștini fără biserică). Iakovlev a urcat în continuare în aparat, a regretat eliminarea lui Hrușciov, iar în 1972 a publicat, sub Brejnev, o serie de articole opuse șovinismului și antisemitismului tot mai puternic cultivate de nomenklatura. A fost debarcat de la conducerea secției de propagandă și a plecat în "exil aurit" ca ambasador în Canada. în 1984, secretarul CC Mihail Gorbaciov a făcut o vizită în acea țară și a purtat îndelungi convorbiri cu ideologul mazilit. De îndată ce a ajuns secretar general, Gorbaciov l-a adus pe Iakovlev la Moscova, întâi ca director al unui influent institut de cercetări, apoi ca membru de vârf al echipei diriguitoare. În Biroul Politic și în Secretariatul CC al PCUS, Iakovlev a fost cel mai loial colaborator al lui Gorbaciov. A fost autorul moral al relansării destalinizării. A aprobat publicarea unor cărți interzise vreme de decenii. Grație intervențiilor sale au fost publicate operele unor Soljenițîn, Koestler, Pasternak. Pentru mulți din liderii sovietici, Iakovlev apărea tot mai mult drept "geniul rău" al lui Gorbaciov. Există astfel numeroase pamflete scrise de reprezentanții direcției național-bolșevice în care Iakovlev apare ca agent al diverselor oficine "sionist-imperialiste". Faptul că s-a aflat pentru un an, în 1959, la Universitatea Columbia a fost utilizat ca argument pentru pretinsa sa recrutare.
Drumul intelectual, politic și moral al lui Iakovlev a implicat momente de agonie, teamă, incertitudine, dar și unele în care el a avut curajul unor decizii categorice. A demisionat din partidul comunist cu câteva luni înaintea loviturii de stat avortate din august 1991. L-a avertizat pe Gorbaciov că grupul neostalinist pregătește răsturnarea sa. După disoluția URSS, Iakovlev a devenit un anticomunist activ. A trecut dincolo de concluziile relativ moderate ale celor care la Praga, în 1968, în "Manifestul celor două mii de cuvinte" scris de fostul leninist Ludvík Vaculík, revendicau pluralismul necondiționat. S-a întâlnit, după atâția ani, cu fulminanta critică a birocrației comuniste (simbolizată de insolentul birocrat numit generic "tovarășul Kucsera"), exprimată în 1956, la Budapesta, de un alt fost comunist, dramaturgul cândva marxist Gyula Háy, întemnițat după Revoluția din 1956 de regimul Kadar pentru rolul său în mișcarea emancipatoare din acea țară (copleșitoarea carte de memorii a lui Háy, Născut în 1900, cu o prefață de Arthur Koestler, ar trebui tradusă în românește cât mai curând, spre folosul tinerei generații care, nu din vina ei, nu cunoaște îndeajuns toate aceste momente din ceea ce R. M. Alberès a numit cândva "aventura intelectuală a secolului douăzeci"). Fostul aparatcik, trezit în 1956, a devenit astfel mai întâi eretic și, în cele din urmă, un critic acerb al ideologiei cu care se identificase odinioară atât de puternic. Tonul său, tot mai înverșunat și polemic, a devenit asemănător cu cel al foștilor comuniști care au colaborat cu Koestler la volumul Zeul care a dat greș (Ignazio Silone, André Gide, Richard Wright, Louis Fischer). A ripostat eforturilor lui Putin de a încetini reabilitările și de a denigra campaniile pentru drepturile omului în numele "stabilității". "O asemenea stabilitate, spunea Iakovlev, nu este de fapt decât o restaurație".
