Vladimir Tismăneanu

Cărțile ilustrului gânditor Norman Cohn (1915-2007) au influențat generații de istorici, politologi și filosofi interesați de fenomenologia gândirii apocaliptice medievale și de originile oculte ale radicalismului revoluționar specific totalitarismelor veacului XX. Alături de Raymond Aron, Hannah Arendt și Jacob Talmon, Norman Cohn a demonstrat în studiile sale de o imensă erudiție și o admirabilă limpezime ideatică, modul în care convingeri și așteptări salvaționist-mesianice se pot transfigura, prin secularizare și ideologizare, în religii politice menite să justifice revoluțiile totalitare de tip comunist și fascist. Format ca lingvist, Cohn a explorat mișcările profetic-religioase medievale și a insistat asupra filiațiunilor adeseori imperceptibile dintre acestea și mișcările totalitare moderne.

În 1995, revista "Times Literary Supplement" numea cartea lui Cohn În căutarea mileniului: Mesianismul revoluționar în Europa medievală și a Reformei și impactul său asupra mișcărilor totalitare moderne (prima ediție, 1957) drept una dintre o sută de lucrări de non-ficțiune care au influențat în cel mai înalt grad modul cum se autopercep europenii de după cel de-Al Doilea Război Mondial (alte cărți selectate erau scrise de Sartre, Camus și Foucault). Așa cum nota și Douglas Martin în "New York Times", Cohn și-a rezumat opera (care cuprinde numeroase alte contribuții) spunând că totul se centrează pe analiza și explicarea unui singur fenomen: "dorința de a purifica lumea prin anihilarea unei categorii de ființe umane imaginate ca agenți ai corupției și încarnări ale răului”. Într-adevăr, așa cum s-a întâmplat în cazul bolșevismului și nazismului, mișcări pe care Cohn le-a așezat în descendența fanatismelor radicale ale Evului Mediu, "se întâmplă uneori ca lumea subterană să devină o putere politică și să schimbe lumea".

În cartea mea Fantasmele salvării (trad. rom. de Magda Teodorescu, Polirom, 1999), am abordat fenomenele de angoasă colectivă din lumea post-comunistă prin prisma unora din conceptele-cheie propuse de Norman Cohn. Argumentul său, cu implicații de mare semnificație în lumea de azi când vedem renăscând fenomene de confuzie axiologică și revoltă anarhică similare cu cele examinate de istoricul britanic, rămâne cât se poate de convingător: "În situații de dezorientare și anxietate de masă, credințele tradiționale despre o viitoare vârstă de aur ori o împărăție mesianică ajung să servească drept vehicule pentru aspirații și animozități sociale". Profetismul revoluționar, așa cum l-a ilustrat un Thomas Müntzer (favoritul lui Engels, "teologul revoluției", cum l-a numit Ernst Bloch) propune o viziune omogenă și omogenizantă, împarte lumea în îngeri și demoni, și promite salvarea în termeni imanenți, în chiar această vale a plângerii menită să devină "imperiul libertății".

Pentru Cohn, unii din profeții ereziilor medievale, posedați ai propriilor viziuni menite să mântuiască umanitatea, să o scape de orice agent presupus dizolvant, l-au prefigurat pe Hitler, alții pe Lenin, pe Troțki și pe Stalin. Istoricul britanic a fost printre primii gânditori care au susținut existența unor legături intime, la nivelul gramaticii ideatice de adâncime, între comunism și nazism. Una din sursele acestei afinități inavuabile a fost tocmai faptul că ambele formule ideologice nihilist-anticapitaliste își află izvoarele în milenarismul apocaliptic al Evului Mediu. Paradigma soteriologică a totalitarismului își găsește patul germinativ în elitismul mesianic al sectelor iluminate și al anarho-comuniștilor obsedați de construirea Noului Ierusalim. Contrapartea acestui fanatism nestăvilit este fixația pe inamicul de clasă ori de rasă. Cultul Istoriei și al "clasei alese", într-una din ideologiile totalitare, al originilor arhaice și al Rasei "alese", în cealaltă, aceste fantasme sunt departe de a fi dispărut fără urmă.

Norman Cohn a fost un gânditor liberal și a diagnosticat cu acuratețe substanța resentimentară comună a ideologiilor totalitare. Comuniștii și naziștii, scria el, au urât întotdeauna pe liberali, pe social-democrați și pe reformatorii veritabili: "Nu mai puțin decât naziștii, comuniștii au fost obsedați de viziunea unei prodigioase‚ decisive lupte finale' în care un grup de 'aleși' va distruge o tiranie globală și va inaugura astfel o nouă epocă în istoria umanității. Tot astfel cum în apocalipsul nazist 'rasa ariană' va purifica pământul prin anihilarea 'rasei evreiești', în apocalipsul comunist 'burghezia' va fi exterminată de către 'proletariat'. Ne confruntăm aici cu o versiune secularizată a unei fantasme vechi de secole". Intoleranța, iraționalitatea și distructivitatea totalitarismelor moderne este așadar expresia paroxistică a profetismului revoluționar chiliastic al Evului Mediu, a acelui "entuziasm sălbatic născut din disperare", îmbrățișat de mase dezrădăcinate în condiții de chinuitoare incertitudine și derută istorică.

Unul din curentele cele mai importante de gândire americane din veacul XX a fost liberalismul anticomunist. Este vorba de o orientare care susține societatea deschisă și critică orice constrângere inspirată de proiecte radical utopice de reconstrucție a condiției umane. Un exponent de frunte a fost filosoful Sidney Hook, din păcate prea puțin cunoscut în România. După ce am ajuns în Vest, în 1981, am citit pe nerăsuflate colecțiile unora din publicațiile legate de această direcție, pentru care opoziția în raport cu totalitarismele de stânga și de dreapta a reprezentat și reprezintă o datorie morală.

Am avut ocazia să scriu în 2004 despre cel care a fost Melvin Lasky, editorul faimoasei reviste lunare anglo-americane "Encounter". În urmă cu câțiva ani s-a anunțat decesul unei alte reviste emblematice pentru această nobilă tradiție a rezistenței antitotalitare, "The New Leader". Înființată cu peste opt decenii în urmă ca publicație socialistă, revista a devenit rapid o voce temută în cercurile comuniste și comunizante. Editorul din anii '30, Samuel Levitas, era un menșevic pentru care leninismul reprezenta încarnarea terorismului polițienesc bazat pe cultul partidului unic. Stalinismul și fascismul erau respinse ca sisteme deopotrivă execrabile moral și criminale politic. În egală măsură antifasciști și anticomuniști, editorii și colaboratorii revistei au construit o tribună a verticalității și informației obiective despre universul totalitar. Mulți dintre fondatorii neoconservatorismului (dar nu numai ei) au fost colaboratori ori cititori devotați ai acestei reviste. Ceea ce nu înseamnă că "The New Leader" a îmbrățișat neoconservatorismul. Până la sfârșit, revista a încurajat independența de opinie și a respins identificările cu o ideologie sau alta.

În paginile lui "The New Leader" au apărut unele din primele analize lucide ale proceselor de la Moscova, ale terorii staliniste în genere. Tot aici s-a scris cu luciditate despre implicațiile Conferinței de la Yalta, despre stalinizarea Europei de Est, războiul Rece și Gulag, și s-au respins acrobațiile apologetice ale "tovarășilor de drum". Revista, cu un tiraj modest (în jur de 10.000 de exemplare, uneori ceva mai mult), a reușit performanța de a fi citită nu doar în Vest, ci și, ori mai ales, în țările sovietizate unde comisarii urmăreau să suprime orice voce critică. În paginile ei au fost publicate texte capitale ale demascării comunismului: aici a publicat în 1956 Milovan Djilas (fostul vicepreședinte titoist devenit un autentic apostat) analize despre stalinism ce aveau să-l coste ani grei de închisoare. Tot în 1956, revista a publicat în premieră americană textul incendiarului "Raport Secret" al lui Hrușciov la Congresul al XX-lea la PCUS, în care succesorul lui Stalin dinamita mitul celui venerat cândva drept "părintele popoarelor". În 1964, Mihajlo Mihajlov, un tânăr critic literar iugoslav, era arestat și condamnat la Belgrad pentru publicarea în "The New Leader" a unor reportaje iconoclaste despre viața culturală moscovită. Peste ani, Mihajlov a devenit redactor al postului de radio Europa Liberă. Tot în paginile revistei au apărut primele traduceri americane din operele lui Aleksandr Soljenițîn și Iosif Brodski. Ambii scriitori, disidenți prigoniți de regimul sovietic, aveau să fie forțați să părăsească URSS. Ambii au primit premiul Nobel pentru literatură. Nu-i de mirare popularitatea revistei între disidenți și aversiunea pe care i-au nutrit-o potentații comuniști.

Pe plan intern american, a fost în avangarda luptei pentru drepturile civile și a publicat texte faimoase de Martin Luther King. Contribuțiile erau în genere neplătite. Era de fapt o mare onoare să fii publicat în acest cerc select care i-a inclus, de-a lungul anilor, pe George Orwell, Bertrand Russell, George Kennan, Ralph Ellison, Daniel Patrick Moynihan, Reinhold Niebuhr. În ce mă privește, am fost fericit că în 1992 revista a publicat o recenzie a cărții mele "Reinventarea politicului" sub semnătura regretatului istoric Gale Stokes. Se relua și aprofunda discuția pe care o propusesem privind rolul societății civile în demolarea sistemelor comuniste. Unul dintre colaboratorii de lungă durată ai revistei a fost marele sociolog Daniel Bell, autorul clasicei lucrări Sfârșitul ideologiei.

Terminarea Războiului Rece, noul val al euforiei democratice, sentimentul că am intrat într-o eră a concordiei liberale universale, au dus la diminuarea ascuțișului critic al revistei. Dispăruse figura adversarului ideologic absolut. "The New Leader" a continuat să publice excelente recenzii și eseuri, însă și-a pierdut semnificația politică de odinioară. Când se va scrie o istorie intelectuală a secolului douăzeci, "The New Leader" va figura printre acele avanposturi ale demnității în timpuri în care infamia părea să câștige bătălia cu forțele libertății. Când atâția au tăcut sau au aplaudat minciuna totalitară, exponenții liberalismului anticomunist au rostit adevărul.