Vladimir Tismăneanu

„La liberté de l'esprit” a fost o colecție de cărți fundamentatale publicată la editura Calmann-Lévy sub coordonarea lui Raymond Aron. Despre această libertate scriu aici. Czesław Miłosz (1911-2004) a fost unul din marii poeți ai veacului XX, un eseist și un gânditor de o autentică noblețe, un adversar ireconciliabil al totalitarismului fascist și comunist. În 2008, editura Humanitas a publicat lucrarea sa clasică, „Gândirea captivă”, în colectia „Zeitgeist” (tradusă de Constantin Geambașu). Alături de „Omul revoltat” de Camus, „1984” de Orwell și „Întuneric la amiază” („Darkness at Noon”, cunoscută și ca „Zero și infinitul”) de Koestler, cartea lui Miłosz a spus adevărul despre nihilismul totalitar într-o vreme când nu puțini intelectuali participau cu iresponsabil entuziasm la ritualurile propagandistice staliniste. A fost și rămâne un leac împotriva fanatismului. Oricine va dori să înțeleagă ce a însemnat orbirea comunistă va trebui să citească această carte de o luciditate copleșitoare. Îi datorăm lui Miłosz și extraordinara carte de convorbiri cu Aleksander Wat, alt mare poet polonez, intitulată „Secolul meu”, una dintre cele mai tulburătoare mărturii despre catastrofele acelui veac pe care un cunoscut istoric l-a numit al extremelor. Amintesc aici fascinanta carte a profesoarei Marci Shore despre Wat și prietenii săi de idei, „Caviar and Ashes: A Warsaw Generation's Life and Death in Marxism, 1918-1968”, apărută la Yale University Press în 2006 și pe care Tony Judt o recomandă drept „a moving elegy to a turbulent century and a forgotten world„/„o elegie emoționantă a unui secol turbulent și a unei lumi uitate”.

Hannah Arendt și Jeanne Hersch au fost gânditoarele care au marcat decisiv formula spirituală a Monicăi Lovinescu. Ambele au fost studentele lui Karl Jaspers. În finalul cărții sale, Noblețea spiritului (trad. rom. Curtea Veche, colecția „Constelații”, 2008), eseistul olandez Rob Riemen notează melancolic: „Într-un vechi oraș european, țintuit patului, dar cu mintea lucidă, la nouăzeci de ani, poetul află că prietena lui cea mai dragă a murit”. Czesław Miłosz a scris atunci un text memorabil. Să-l citim cu atenție și să medităm asupra sensurilor sale adânci. I-am văzut o singură dată împreună pe Miłosz și pe Jeanne Hersch. Era la o conferință aici, la Washington, la Universitatea Georgetown...

„Ce-am învățat de la Jeanne Hersch?

1. Că rațiunea este un mare dar al lui Dumnezeu și că trebuie să credem în capacitatea rațiunii de a cunoaște lumea.

2. Că s-au înșelat cei care au vrut să submineze încrederea în rațiune, enumerând elementele care o determină: lupta de clasă, libidoul, setea de putere.

3. Că trebuie să fim conștienți de faptul că suntem prizonieri ai propriilor percepții, dar că, de aceea, nu trebuie să reducem realitatea la visele și fantasmele produse de spiritul nostru.

4. Că dragostea de adevăr este o dovadă de libertate și că minciuna este proprie sclaviei.

5. Că atitudinea corectă față de viață este respectul și că, de aceea, trebuie să evităm compania persoanelor care, cu sarcasmul lor, subestimează existența și elogiază neantul.

6. Că ─ și dacă vom fi acuzați de aroganță ─ viața intelectuală este guvernată de o ierarhie strictă.

7. Că dependența de care au suferit intelectualii secolului al XX-lea a fost le baratin, adică impostura.

8. Că în ierarhia activităților omenești arta este deasupra filosofiei, dar că un filosof prost poate dăuna artei.

9. Că adevărul obiectiv există, ceea ce înseamnă că din două afirmații contrarii una este adevărată iar cealaltă falsă, exceptând anumite cazuri în care contradicția este legiferată.

10. Că, indiferent de destinul convingerilor religioase, trebuie să păstrăm „credința filosofică”, adică credința noastră în transcendență, ca pe o caracteristică esențială a condiției noastre umane.

11. Că timpul condamnă la uitare doar munca mâinilor și minții noastre care se dovedește inutilă ridicării, secol de secol, a marelui edificiu al civilizației.

12. Că în propria noastră viață nu trebuie să ne lăsăm pradă disperării din cauza propriilor noastre greșeli și păcate, căci trecutul încă nu s-a încheiat, sensul lui fiind dat de faptele noastre ulterioare."

Din minunatul volum „Milosz's ABC” (New York, Farrar Straus Giroux, 2001, pp. 86-89), voi cita un fragment despre ceea ce a fost Congresul pentru Libertatea Culturii, acea organizație de atâtea ori calomniată, una dintre puținele forme de rezistență intelectuală concertată împotriva ofensivei ideologice comuniste în primii ani ai Războiului Rece: „I could write an entire book about it, but I have no desire to. After all, there are already books about the ‘liberal conspiracy,' as it was called… 'le Congres' was the work of minds which had passed through Marxism, revisionism, Trotskyism: only such minds, it turned out, understood the danger of the Stalinist system because they were the only ones in the West who had the desire to follow what was going on there. In short, it was mainly Jewish intellectuals from New York who founded the Congress. Józef Czapski and Jerzy Giedroyc participated in the founding convention in Berlin, which explains my early familiarity with the Congress… Today, looking back with hindsight, I have to say that the 'liberal conspiracy' was necessary and justified. It was the sole counterweight to the propaganda on which the Soviets expended astronomical sums.„//„Aș putea să scriu o carte întreagă despre el, dar nu am nicio pornire să o fac. Până la urmă, există deja cărți despre 'conspirația liberală', așa cum a fost ea numită... 'Congresul' a fost produsul minților care au trecut prin marxism, revizionism, troțkism: doar asemenea minți, s-a dovedit, au înțeles pericolul sistemului stalinist pentru că ele erau singurele din Occident care avuseseă voința să urmărească ceea ce se petrecea acolo. Pe scurt, au fost mai ales intelectualii evrei din New York cei care au fondat Congresul. Józef Czapski și Jerzy Giedroyc au participat la convenția fondatoare la Berlin, ceea ce explică familiaritatea mea timpurie cu Congresul... Astăzi, privind retrospectiv, trebuie să spun că acea 'conspirație liberală' a fost necesară și justificată. A fost singura contrapondere la propaganda pe care sovieticii au cheltuit sume astronomice".

Miłosz nu a idealizat Congresul, a văzut și slăbiciunile sale interne, inclusiv o înclinație spre lux în condițiile în care scriitorii est-europeni refugiați în Franța (între care Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și atâția alții) cu greu reușeau să supraviețuiască. Dar, spre deosebire de anti-anticomuniști, cei de-atunci și cei de-acum, nu a pus sub nicio formă sub semnul întrebării rațiunea de a exista a acestui forum anti-totalitar.

Nu cred că exagerez în vreun fel afirmând că Isaiah Berlin a fost, alături de Raymond Aron, cel mai important reprezentant al gândirii liberale din veacul al XX-lea. Este ceea ce mărturisea Mario Vargas Llosa în discursul prilejuit de decernarea Premiului Nobel pentru Literatură. Viziunea lui Berlin asupra condiției umane se regăsește în chip elocvent și vibrant în volumul Cinci eseuri despre libertate și alte scrieri, apărut în 2010 la Editura Humanitas, în colecția Zeitgeist (în excelenta traducere datorată lui Laurențiu Ștefan).

Destinul acestui extraordinar spirit, adversar ireconciliabil al oricărei forme de tiranie, fie ea politică ori mentală, ne dă ocazia să medităm la soarta liberalismului politic în lumea de astăzi, ca şi asupra tensiunilor imanente proiectului Luminilor. Ultimul volum de eseuri al lui Isaiah Berlin, publicat încă din timpul vieții și purtând semnificativul titlu The Sense of Reality (New York, Farrar, Straus and Giroux, 1997) cuprinde contribuţii pe teme fundamentale pentru demersul acestui fascinant gânditor: filosofia şi represiunea guvernamentală; marxismul şi Internaţionala în secolul al-XIX-lea; revoluţia romantică şi criza gândirii moderne; Immanuel Kant ca izvor mai puţin cunoscut al naţionalismului; Rabindranath Tagore şi conştiinţa naţionalităţii. Elogiul realităţii şi al refuzului speculaţiilor nebulos-romantice, al abstracţiunilor utopice, sunt teme esenţiale care definesc gândirea lui Berlin. Dedicată marelui pianist Alfred Brendel, de care a fost legat printr-o solidă prietenie, cartea este tipică pentru stilul lui Berlin: o eleganţă a discursului dublată de o imensă, însă neostentativă erudiţie, dar şi o curiozitate pentru teritoriile mai puţin vizitate din lumea ideilor şi un curaj al stabilirii asociaţiilor pe care puţini filosofi contemporani îl dovedesc. Aceste caracteristici ale reflecţiei lui Isaiah Berlin sunt de altfel luminate şi într-un frumos eseu scris de marele pianist Alfred Brendel apărut în grupajul dedicat, în 1997, de New York Review of Books celui dispărut. Isaiah Berlin a fost un umanist enciclopedic, o prezenţă intelectuală de o imensă vivacitate. Stau mărturie în acest sens entuziasmul cu care a scris despre muzica lui Verdi, dar şi despre Schubert şi Schumann, superbele eseuri despre Vico, Herder, Joseph de Maistre (în care îl cita admirativ pe Cioran), ca şi excepţionalele studii despre intelighenţia rusă, despre populism, Herzen, Turgheniev, amintirile despre Anna Ahmatova (se pare că întâlnirea lor din 1945 a fost motivul furiei lui Andrei Jdanov, supremul culturnic stalinist, împotriva marii poete ruse acuzată, într-un discurs macabru din 1946, de a fi „jumătate prostituată, jumătate călugăriță”). Sunt lucruri despre care scriu pe larg György Dalos în The Guest from the Future: Anna Akhmatova and Isaiah Berlin (New York: Farrar Straus and Giroux, 1998) și Michael Ignatieff în minunata sa biografie Isaiah Berlin: A Life (New York: Henry Holt/Metropolitan Books, 1998).

Isaiah Berlin nu a creat un sistem filosofic. Cu ani în urmă, într-un celebru eseu publicat în volumul Russian Thinkers, el propunea o distincţie esenţială pentru istoria ideilor: pornind de la o fabulă antică, discernea între gânditorii din familia ariciului şi cei din familia vulpii. Primii sunt obsedaţi de o idee grandioasă, câtă vreme cei din a doua categorie acceptă să recunoască legitimitatea unor demersuri mai puţin ambiţioase, pe mai multe direcţii şi planuri. Ariciul este cel care ştie un lucru, şi din această poziţie epistemică decurge un monism şi chiar un absolutism radical. Vulpea ştie mai multe lucruri şi se încăpăţânează să le privească în complexitatea şi relativitatea lor. Unii din criticii lui Berlin au văzut în identificarea gânditorului britanic cu orientarea vulpii un sprijin pentru direcţiile relativizante din filosofia contemporană. Eu cred că este vorba mai degrabă de recunoaşterea polimorfismului inevitabil al vieţii sociale şi spirituale, ca şi de o atitudine deliberat reticentă în raport cu pretenţiile omnisciente ale arhitecţilor de sisteme metafizice.

Metodologia îndoielii

Berlin a fost întotdeauna convins că omul este o fiinţă failibilă, că eroarea este înscrisă ca posibilitate în chiar natura actului gândirii şi că iluzia societăţii perfecte este o capcană care trebuie cu grijă ocolită. Aş menţiona printre contribuţiile de seamă ale lui Isaiah Berlin articolele sale pe tema naţionalismului şi a sentimentului naţional. Într-o vreme când nu puţini erau cei care scriseseră necrologul ideologiilor şi mișcărilor naţionaliste, Berlin a insistat asupra resorturilor şi sensurilor mai puţin vizibile ale căutării identităţii de grup. La fel de importante rămân şi scrierile sale despre libertate. Ma gândesc în primul rand la disjuncţia între libertatea pozitivă şi aceea negativă. Aceasta din urmă se referă la apărarea dreptului subiectivității de a nu fi dominată de forţe exterioare, deci la şansa individului de a se sustrage condiţionărilor instituţionale (stat, partid, naţiune, etc.). Aceste scrieri ale lui Berlin, apărute în româneşte pentru prima oară în 1996 la editura Humanitas, şi reeditate alături de publicarea inedită al celui de-al cincilea eseu despre libertate, fac parte din cel mai preţios tezaur al gândirii neîncorsetate a modernității. Oferind un avertisment sobru la adresa oricărui proiect de inginerie socială, ele îl aşează pe Berlin în compania celor mai influenţi critici ai comunismului şi fascismului. Nu trebuie să uităm că traiectoria vieţii lui a fost afectată în mod fundamental de apariţia spectrului totalitar în Europa. În copilărie a fost martorul atât al delirului revoluţionar bolşevic din 1917, când era în Sankt Petersburg împreună cu părinţii săi, dar şi al antisemitismului politic modern (în anii în care a locuit la Riga) care a hrănit extrema dreptă europeană în secolul douăzeci. Pentru a parafraza o caracterizare făcută de către Tony Judt lui Leszek Kołakowski (extinsă de autor tuturor intelectualilor central-europeni), consider că Isaiah Berlin s-a format în umbra experienţei istorice a dictaturii, a războiului, devastării şi genocidului, care a avut ca epicentru ceea ce Timothy Snyder a numit „Europa Estului, în special Belarus, Ucraina, Polonia şi ţările baltice” („Holocaust: The Ignored Reality”, New York Review of Books, July 16, 2009).

O astfel de cheie interpretativă pentru destinul şi opera filosofului britanic ne ajută să descifrăm accentul pus de acesta asupra importanţei libertăţii negative, deci aceea care ne permite să ţinem sub control tentaţiile pozitivismului autoritar. În acest sens, putem considera că abordarea lui Berlin este apropiată de cea a liberalismului fricii. Pornind de la observaţiile gânditoarei Judith Shklar (la rândul ei născută la Riga), Judt consideră că acest tip de liberalism „apără mai presus de orice raţiunea şi moderaţia. El este rezultatul exprienţei nemijlocite a exceselor ideologice, provine din conştiinţa mereu trează a posibilităţii unei catastrofe, a tentaţiei exercitate de gândirea totalizantă în oricare dintre multiplele ei forme (mai ales în cazurile în care aceasta din urmă este eronat percepută drept o oportunitate sau o renaştere).” (New York Review of Books, September 24, 2009).

Liberalismul fricii

Berlin, alături de Leszek Kołakowski şi Judith Shklar, au asociat ideii de libertate un element fundamental: îndoiala în raport cu orice promisiune ori ispită utopică. Secolul războiului civil european (şi nu numai) a demonstrat pericolul mortal al universalismului intrinsec ideii de modernitate presupusă de proiectul iluminist. Antidotul propus de Berlin este apărarea şi încurajarea pluralismului. În eseul „Alleged Relativism in Eighteenth-Century European Thought” (1980), Berlin a formulat în mod memorabil acest principiu: „în casa istoriei umanităţii există mai multe locuinţe”. El şi-a păstrat convingerea că experienţa umană implică îndeajuns de multe spații comune încât să ne permită să înţelegem şi să apreciem diversitatea culturală atât de necesară liberalismului. Berlin şi Shklar au argumentat pentru necesitatea unui orizont moral într-o societate decentă. Numai astfel este protejată diversitatea de pericolul uniformizării violente a spaţiului public. Din acest punct de vedere, liberalismul este o doctrină extraordinar de dificil de asumat: „refuzul în sine de a impune unanimitatea unei credinţe şi omogenitatea normelor de comportament presupune o imensă capacitate de autocontrol. Asumarea perseverentă a toleranţei este cu mult mai dificilă şi mai complicată din punct de vedere moral decât represiunea.” (Judith Shklar, Ordinary Vices, Belknap Press of Harvard University Press, 1984, pp. 4-5). În concluzie, putem spune că grație lui Berlin, înțelegem faptul că ideile au deopotrivă forță și consecințe, că există, orice ar spune unii solipsiști amorali, o responsabilitate a actului intelectual. Liberalismul fără iluzii al lui Berlin, Kołakowski, Tony Judt, Havel sau Shklar este de fapt trista şi dureroasa lecţie pe care cealaltă Europă a lăsat-o civilizaţiei occcidentale contemporane.