Se spunea pe vremuri că problema istoriei sovietice este aceea că „nu știi niciodată ce se va întâmpla ieri”. Rolul memoriei în înțelegerea trecutului apare din ce în ce mai complicat prin rescrierea permanentă a istoriei, iar nostalgia pentru trecutul sovietic a devenit unul din cele mai populare subiecte în cercetare (pe fondul unei inflații de show-uri, filme și muzică populară care proliferează din venerația nostalgică a erei sovietice). Mai mult, spre deosebire de Europa Centrală și de Est unde tranziția la democrație a fost acompaniată de un proces de decomunizare (construit și imaginat pe baze juridice, deși nelipsit de dificultăți și contradicții), în Rusia postcomunistă nostalgia își are originea, în cea mai mare parte, în incapacitatea legală de a „trage la răspundere” vechiul regim. Spre deosebire de cei mai mulți reformatori ai democrațiilor post-totalitare, democrații din Rusia post-sovietică care au preluat puterea după tentativa de lovitură de stat din august 1991 nu au intenționat vreodată să declanșeze un astfel de proces.
Chiar așa stând lucrurile, un alt regim al memoriei, întemeiat pe o istorie necontrafăcută, deci una cuprinzătoare și capabilă de empatie pentru victime, reține faptul că 25 de milioane de oameni au pierit, de partea sovietică în cel de-Al Doilea Război Mondial, dintre care 7 milioane ca militari (soldați și ofițeri). Ceea ce se numește Marele Război pentru Apărarea Patriei nu a fost războiul lui Stalin. Mulți am văzut filmul lui Andrei Tarkovski, „Copilăria lui Ivan”. Cartea istoricei britanice Catherine Merridale așază lucrurile în adevărata lor lumină atunci când vorbește despre Ivan’s War: Life and Death in the Red Army, 1939—1945 (Picador, 2006).
În perioada 1937—1940, Stalin a fost direct responsabil pentru lichidarea, sub aberantele acuzații de complot, a celei mai mari părți din elita militară sovietică (de pildă, cinci din cei șapte mareșali ai URSS au fost executați ca spioni și trădători, în frunte cu Mihail Tuhacevski și Mihail Blukher). Între cei lichidați a fost și tatăl lui Evgheni Primakov, specialistul în Orientul Mijlociu care avea să devină la un moment dat premierul Federației Ruse după prăbușirea Uniunii Sovietice. Stalin, Kliment Voroșilov (comisarul pentru Apărare), Lavrenti Beria (șeful NKVD după 1938) și Lev Mehlis (șeful Direcției Politice a Armatei) au fost direct implicați în decapitarea Armatei Roșii. Tot Stalin și acoliții săi au decis masacrul de la Katyń, războiul cu Finlanda, anexarea prin dictat a Țărilor Baltice, a Basarabiei și a Bucovinei de Nord.
Au trecut atâtea decenii de la momentul în care, în februarie 1956, Nikita Hrușciov a început demolarea din interior a mitului lui Stalin. A urmat Congresul al XXII-lea din octombrie 1961, când mumia sociopatului dictator a fost expulzată din ceea ce a rămas până astăzi Mausoleul lui Lenin. Cu aprobarea directă a liderului partidului, a apărut în 1962, în revista literară lunară Novîi Mir condusă de Aleksandr Tvardovski, nuvela lui Soljenițîn O zi din viața lui Ivan Denisovici (tradusă și publicată în România abia după 1990).
În timpul glaciațiunii dominată de Leonid Brejnev și Mihail Suslov, s-a încercat reclădirea parțială a mitului lui Stalin, îndeosebi ca „strateg vizionar”. După 1985, Mihail Gorbaciov a reluat ofensiva destalinizării, declarând în 1987 crimele lui Stalin drept „neuitabile și neiertabile”. Întreaga politică numită glasnost (deschidere, sinceritate) a avut ca direcție principală demolarea legendelor propagandistice despre Stalin și stalinism. În perioada Elțin (1991—1999), mitul lui Stalin a continuat să se afle sub atac, fiind întreținut în primul rând de grupuri de veterani, de naționaliști extremiști și de ultra-reacționarul, șovinul Partid Comunist al Federației Ruse.
Recursul la imaginea beatificată a unui Stalin glorios-magnific face parte din acel registru mitologic pe care îl definesc drept al fantasmelor salvării, o formă de supra-compensare pentru o stare de malaise, de debusolare axiologică, de disperare istorică. Rusia nu poate astfel evita confruntarea cu trecutul, recunoașterea momentelor tragice, a suferințelor de nedescris trăite de milioane de inocenți. Acesta este scopul acțiunilor societății „Memorial”, al inițiativelor promovate de militantul pentru drepturile omului Serghei Kovaliov (n. 1930) și de alți exponenți ai liberalismului civic inspirat de lupta și ideile lui Andrei Saharov (1921—1989).