Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Despre hecatombe și fantome: Mitul lui Stalin între istorie și memorie
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:53 0:00
Link direct

La Moscova se aniversează, în fiecare an, cu fast, defilări, discursuri, ceremonii și procesiuni ritualice, victoria din mai 1945. O victorie care a însemnat simultan eliberare și opresiune. Înfrângerea nazismului a avansat categoric cauza unei umanități amenințate de căderea în cea mai neagră barbarie. Victoria URSS, o putere expansionist-totalitară, a dus la colonizarea (sovietizarea) Europei de Est și Centrale, la impunerea în aceste țări a unor regimuri ilegitime și criminale. Concesiile făcute de aliații occidentali, dar mai cu seamă copleșitoarea prezență militară a URSS în zonă au permis aplicarea viziunii lui Stalin despre care vorbește Milovan Djilas în cartea sa despre convorbirile purtate la Moscova cu liderul sovietic („în acest război, cine ajunge primul își impune propriul sistem ideologic”). Pentru est-europeni, Stalin continuă să fie și astăzi fantoma ce nu poate să dispară, proba că trecutul nu este o altă țară, numele abisului, al umilirii lor ca națiuni, al suprimării dreptului la speranță, la demnitate, la adevăr.

Există o carte excelentă de Adam Hochschild intitulată The Unquiet Ghost: Russians Remember Stalin (Mariner Books, 2003), despre felul în care rușii, dar și alți cetățeni ai fostei URSS, și-l amintesc pe Koba (ori mai exact spus, modul în care își amintesc timpurile lui Stalin). Ceea ce îi șochează și bulversează pe ne-ruși este faptul că admiratorii lui Stalin îi includ pe mulți care și-au pierdut rudele în epurări sau care au fost ei înșiși supuși represiunii și încarcerați în lagăre de muncă în anii 1930. Întrebarea esențială care stă la baza cărții lui Hochschild este de ce anume un tiran atât de odios poate fi jelit și regretat atât de deschis.

Nostalgia se combină așadar cu oroarea, mândria patriotic-imperială cu dezgustul, refularea și rușinea. Istoria reală, cea bazată pe documente, este adeseori ocultată de aceste secvențe rivale ale memoriilor de grup ori individuale. Tocmai tensiunea dintre istorie și memorii (utilizez deliberat pluralul) explică faptul că în timp ce Dmitri Medvedev, președinte al Federației ruse între 7 mai 2008 și 7 mai 2012, admitea că URSS a fost un stat totalitar, deci unul care a distrus libertățile civile, a anihilat ordinea de drept și a funcționat pe bază de teroare în masă, au existat voci care au continuat să glorifice „marile împliniri” din acea întunecată și însângerată epocă. Kremlinul însuși pare și azi prins între aceste două poziții: manualele de istorie apărute după 2008 sub egida guvernului rus minimalizează semnificația reală a crimelor staliniste, încercând să le așeze într-un registru comparativ global din care dispare singularitatea lor monstruoasă.

Singura comparație onestă (din punct de vedere moral și științific) este aceea propusă de Hannah Arendt în Originile totalitarismului și de Vasili Grossman în romanul Viață și destin (trad. rom., Polirom, 2010) cu ideocrația exterministă a nazismului. O comparație pe care Vladimir Putin o respinge aprioric. Într-o vizită la Kiev în urmă cu câțiva ani, îmi povestea un amic, consilierul lui Putin, Viaceslav Nikonov, făcea elogiul bunicului său pe linie maternă, călăul stalinist Viaceslav Molotov (cel care, în calitate de comisar al poporului pentru afacerile externe a semnat, la 23 august 1939, „Pactul de neagresiune”, deci alianța cu Germania nazistă care a dus la izbucnirea războiului o săptămână mai târziu, prin agresiunea Germaniei împotriva Poloniei, urmată, după două săptămâni, de aceea a Armatei Roșii). Există și o fotografie istorică, un tablou ce conține rânjetul lui Stalin, chipul împietrit al lui Joachim von Ribbentrop, un Molotov imperturbabil și pedant—iar totul se petrece, ironie supremă, sub portretul lui Lenin…

Stalin apare în unele dintre aceste amintiri (deci într-unul dintre competitivele regimuri de memorie, cum le numește literatura de specialitate) drept liderul Comitetului de Stat al Apărării, comandantul suprem (funcții reale!), strategul care, împreună cu generalii săi, a făcut posibilă victoria din 1945 asupra celei mai formidabile mașini de război pe care a cunoscut-o vreodată umanitatea (certa idealizare a rolului direct al dictatorului). Sunt deliberat uitate atâtea din enormele gafe comise de Stalin în anii războiului, tratamentul inuman aplicat militarilor sovietici eliberați din lagărele germane, acuzați de „trădare” și deportați în Gulag, persecuțiile și deportările unor întregi grupuri etnice (ceceni, românii din Moldova anexată și din Bucovina ucrainizată, tătari, germanii de pe Volga, etc). Stalin este reificat, fetișizat, romantizat, sustras istoriei verificabile și plasat într-un panteon al eroilor Rusiei eterne (alături de Minin și Pojarski, de Suvorov și Kutuzov). Așa se explică bunăoară abundența pe străzile din Moscova, Sankt Petersburg, etc. a portretelor unui om care a condus, împotriva propriei populații, represiuni comparabile cu cele naziste.

Despre logocrație: Stalin, Șepilov și mistica textului oficial
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:06:31 0:00
Link direct

Regimurile comuniste au fetișizat ideologia. Au fost, spre a relua conceptul dezvoltat de Martin Malia, partocrații ideocratice. Redus la ritualul repetiției monotone, al incantației mistice, logosul sufocă orice licărire de autonomie a spiritului, orice expresie de independență a minții. Aceste structuri logocratice, examinate de Czesław Miłosz în Gândirea captivă, au echivalat cu cauterizarea oricărei ispite a dubiului și cu emascularea simțului moral. Ideologia nu mai era (doar) un discurs apologetic despre putere, era puterea însăși. O putere, vorba lui Lenin, neîngrădită de vreo lege. Emfaza doctrinară anula distincția dintre birocrație și hierocrație.

În memoriile sale, intitulate The Kremlin’s Scholar, apărute la Yale University Press în 2007, fostul redactor-șef al Pravdei și demnitar de vârf al nomenclaturii ideologice staliniste, Dmitri Trofimovici Șepilov (1905—1995) descrie felul în care Stalin se implica direct în cele mai mici detalii ale textelor ideologice. Cine crede că pasiunea ideologică era în cazul lui Stalin una simulată, se înșală. Nici după 1930, când revoluționarul de profesie devine tot mai mult „om de stat” (vezi cartea lui John Lukacs, June 1941: Hitler and Stalin, Yale UP, 2006), Stalin nu a renunțat la obsesiile ideologice. Aș spune că dimpotrivă: în 1938, în plină teroare, secretarul general semnează dimineața liste de execuții, conversează cu șeful NKVD Nikolai Ivanovici Ejov și cu procurorul general Andrei Ianuarievici Vîșinski, iar după-amiaza lucrează la „Cursul Scurt de istorie a PC (b) al URSS” (a se vedea cartea lui David Brandenberger, Propaganda State in Crisis: Soviet Ideology, Indoctrination, and Terror under Stalin, 1927-1941, Yale University Press, 2011).

Întreaga istorie a bolșevismului, de fapt întreaga istorie a marxismului, este aceea a luptei în jurul unor texte presupus sacre. Când Lenin și Troțki îl numeau pe Karl Kautsky un „renegat”, ei afirmau de fapt dreptul lor suveran de a fi singurii cu acces la semnificația adâncă a moștenirii doctrinare a lui Karl Marx. Monopolul puterii depinde de monopolizarea textului originar. La fel, când Stalin îi anatemiza pe Troțki și pe Buharin, el își consolida poziția de unic pontif, deci unic interpret legitim al Sfintei Scripturi leniniste. În sectele comuniste nu este de ajuns să deții pârghiile puterii organizatorice („cadrele decid totul”). E nevoie de recunoașterea liderului ca ideolog en titre, ca geniu omniscient și omnipotent, prin definiție infailibil. Rolul adjunctului este să propage revelațiile divinității supreme. Andrei Jdanov nu are idei originale, el nu este decât his master’s voice.

Ne aflăm în datcha de lângă Moscova, în 1950, Stalin și-a terminat treburile politice curente, acum se poate, în fine, dedica ocupației sale preferate, aceea de profet-redactor-cenzor. Își spune părerile despre un nou manual de economie politică marxistă: „Ceea ce m-a frapat era importanța pe care o acorda elementului teoretic. Spunea ceva în genul: …Este o sarcină istorică. Fără un nou manual nu putem progresa. Comunismul nu se naște precum Afrodita din spuma mării. Nimeni nu ni-l va servi pe tavă. Trebuie să-l construim noi înșine în chip științific. Ideea marxist-leninistă a comunismului trebuie să devină realitate. Cum? Pe o bază științifică. Pentru aceasta, oamenii noștri au nevoie de o profundă cunoaștere a teoriei economice, a legilor economice. Dacă o vor avea, vom putea rezolva toate problemele noastre. Dacă nu, suntem terminați. Nu vom realiza comunismul niciodată. Ce știu oamenii noștri despre teoria economică? N-au habar de ea. Generația mai în vârstă știe, vechii bolșevici. Am studiat Das Kapital, l-am învățat pe Lenin pe dinafară. Luam note, scriam rezumate. Toți acei ani în închisoare și în exil ne-au ajutat, au fost buni profesori”.

Noul manual, avertizează „corifeul științei”, nu trebuie să fie o colecție de citate, ci o interpretare profundă a tezelor din Das Kapital și din alte lucrări de Marx și Lenin. Trebuie să fie un ghid pentru continua reflecție asupra textelor fondatoare: „Abia atunci vom avea marxiști educați care să conducă economia în chip inteligent și pe o bază științifică. Avem nevoie de acest manual tot așa cum avem nevoie de aer pentru a respira”. În momentul celui mai pustiitor dogmatism, Stalin se opunea „bucherismului “. Ipocrizie? Dedublare? Alienare? Probabil că toate trei. După moartea lui Stalin, Șepilov a devenit unul din favoriții lui Nikita Hrușciov. Urca vertiginos în ierarhie. În 1956, l-a înlocuit pe Viaceslav Molotov ca ministru de Externe. În iunie 1957, a jucat dublu în timpul tentativei de răsturnare a lui Hrușciov de către cei numiți ulterior „grupul fracționist, antipartinic și fără de principii Molotov, Kaganovici, Malenkov, Bulganin, Pervuhin, Saburov și Șepilov care li s-a alăturat (i primknuvshii k nim Shepilov)”. Ultimele cuvinte, repetate în nenumărate documente oficiale, au devenit parte a identității istorice și onomastice a lui Șepilov. Am fost convins cândva, și nu doar eu, că acesta era numele său real: Șepilovcarelis-alăturat. A fost un devotat Homo Sovieticus care, până la moartea sa, în 1995, a rămas fidel unor precepte utopice pe cât de absurde, pe atât de distructive.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG