Un element fascinant în istoriografia românească ține de soarta lui Ștefan Foriș după 23 august 1944. Convins că mai are de jucat un rol în partid, acesta se adresează în repetate rânduri grupului director (între timp reveniseră din URSS Ana Pauker și Vasile Luca), implorând să i se rezolve situația politică. Nicio secundă nu-i trece prin minte lui Foriș că destinul său a fost pecetluit și că nimeni din conducerea PCR nu va mișca un deget spre a-l feri de răzbunarea lui Dej, care nu putea uita nicidecum faptul că ani de zile se aflase într-o poziție subordonată față de fostul secretar general. Mitul lui Gheorghiu-Dej ca apărător al purității componenței partidului, militant intransigent și fără pată, avea nevoie de această demascare. Cât îi privea pe „moscoviți”, ei nu erau mai puțin suspicioși, și oricum, ținând cont de fricțiunile dintre Ana Pauker și Dej, cazul Foriș reprezenta un element secundar. Ultimul lucru de care avea nevoie Ana Pauker era să apară drept lipsită de vigilență revoluționară, mai cu seamă atunci când acuzațiile contra lui Foriș veneau din partea nucleului dur al aparatului ce activase în țară în timpul războiului (Teohari Georgescu, Iosif Chișinevschi, Pavel Ștefan, Ion Vincze, Pîrvulescu, precum și „vechile tovarășe” Ana Toma, Ivanca Rudenco, Ronea Gheorghiu, Ilka Melinescu). Să nu uităm, apoi, că omul care condusese acțiunea împotriva lui Foriș în aprilie 1944, Emil Bodnăraș, era în perioada de după război principalul exponent al agenturii sovietice în România și șeful temutului serviciu secret de informații de pe lângă președinția Consiliului de Miniștri.
Într-un apel trimis la 5 decembrie 1944 conducerii PCR, Foriș protesta vehement împotriva acuzației de trădare, afirmând: „De peste un sfert de veac am închinat viața mea mișcării revoluționare a clasei muncitoare din România și numai moartea va pune capăt voinței mele de a munci și a lupta pentru cauza căreia mi-am închinat viața”. Și, mai departe, amintind faptul că bătrâna sa mamă era tot mai neliniștită de dispariția fiului ei și că ar putea să se adreseze unor personalități străine (a se citi liderii PC Maghiar), Foriș încheia cu câteva cuvinte aproape identice cu cele din ultimele scrisori adresate de Buharin lui Stalin: „...țin să declar că nu este putere în lume care m-ar putea determina să fug, să mă sustrag de răspundere, orice m-ar aștepta. De aceea vă rog să aprobați cererea mea [de eliberare din arestul de partid], punând capăt celei mai mari suferințe din viața mea. Stau și voi sta întotdeauna fără nicio rezervă la dispoziția Partidului, așteptând cu calm și încredere judecata Comitetului Central în chestiunea mea”.
Ceea ce va urma va fi continuarea persecuțiilor: eliberat pentru o scurtă perioadă, din nou arestat sub acuzația că ar fi scris un manifest împotriva conducerii PCR, iar eliberat, Foriș este ridicat în iunie 1945 de către Pintilie—Pantiușa, devenind practic o nonpersoană, prizonier al Secretariatului PCR, martor stingheritor al trecutului, dar și al prezentului sângeros al acestui partid. Toate acestea se petrec într-o Românie în curs de sovietizare, în condițiile în care ministrul Justiției era Lucrețiu Pătrășcanu. Ce va fi gândit Pătrășcanu însuși despre ce se întâmpla cu Foriș nu știm, însă este cert că nici el nu a găsit curajul să sfideze decizia absolut ilegală luată de Secretariat, mai întâi de deținere fără niciun mandat de arestare, apoi de lichidare a fostului lider. La un an după ce Pantiușa și șoferul său l-au asasinat pe Foriș (în vara anului 1946), mama lui Foriș a încetat din viață la Oradea, unde fusese ținută ostatecă în casa unor ilegaliști. Documentul intern al PCR redactat în urma cercetărilor din perioada 1966—1967 menționează sec, referindu-se la declarațiile unor foști activiști, inclusiv Laurențiu Cziko, fratele Martei Drăghici: „Pentru a șterge orice urmă, cadavrul a fost aruncat în râul Crișul Repede cu un pietroi legat de gât”.