Vladimir Tismăneanu

Embed Răspândește

Felix de Fier

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:06:11 0:00

Link direct

• 64 kbps | MP3

Player pop-out

În februarie 1920, Felix Dzerjinski îl interoga pe marele filosof Nikolai Berdiaev care avea să-și amintească de acel lugubru episod în autobiografia sa publicată în exil. „Avea ochii cenușii, înnourați și melancolici”, nota autorul Noului Ev Mediu. La interogatoriu a participat și Lev Borisovici Kamenev, membru al Biroului Politic, cumnatul lui Troțki, precum și Viaceslav Menjinski, cel care avea să preia conducerea Cekăi după moartea lui Dzerjinski în 1926. Acuzat de complot, Berdiaev a oferit o serie de explicații pentru opoziția sa, morală, religioasă și filosofică în raport cu bolșevismul. Ce-l va fi salvat pe filosof rămâne un mister. Se prea poate ca Felix de Fier să-și fi amintit de propriul său zel religios de-odinioară. Oricum, portretul făcut de Berdiaev merită reținut: „Dzerjinski dădea impresia unei persoane complet sinceră și convinsă. Era un fanatic. Era ceva îngrozitor în el… În trecut, voise să devină călugăr catolic, și-a transferat apoi credința înspre comunism”. În finalul discuției cu Berdiaev, șeful Cekăi a murmurat: „Poți fi materialist în teorie și idealist în viață ori, invers, poți fi idealist în teorie și materialist în viață”. În acest timp, Lenin dădea ordinul de distrugere a clerului „reacționar”. Urmarea a fost moartea a 2.700 de preoți și a 5.000 de călugări și călugărițe. Filosoful Vasili Rozanov a scris în 1919, an în care a și murit, Apocalipsul vremurilor noastre.

Ultima cuvântare a lui Dzerjinski, în 1926, a fost un rechizitoriu turbat împotriva opoziției conduse de Lev Troțki, Grigori Zinoviev, Lev Kamenev, Iuri Piatakov și Karl Radek. Nici urmă de compasiune, de solidaritate umană. Oricine slăbea „unitatea de granit” era obiectiv un inamic al revoluției. Pentru Felix de Fier, Ceka reprezenta „sabia și scutul revoluției”, fiecare comunist avea datoria să fie un cekist. Urmașii lui Dzerjinski în fruntea poliției secrete, cu ale sale succesive denumiri (GPU, OGPU, NKVD, MGB, KGB), Viaceslav Menjinski, Genrih Iagoda, Nikolai Ejov, Lavrenti Beria, Viktor Abakumov, Nikolai Ignatiev, Aleksandr Şelepin (Şurik de Fier), Iuri Andropov, spre a-i numi doar pe aceștia, au fost fideli imperativelor dictate de fondatorul acestei monstruoase instituții. Idolatrizarea lui Dzerjinski face parte din codul genetic al KGB-ului și al instituției succesoare, FSB.

Adorat de familie, Dzerjinski nu a suferit de complexe similare celor ale lui Stalin. Avea o natură dedublată, putea fi simultan însetat de sânge și de o caldă tandrețe. Se ocupa de copiii vagabonzi și ordona asasinate în masă. N-a văzut decât un film în viața sa: cel comandat chiar de el, al funeraliilor lui Lenin. În aprilie 1919, în timp ce subordonații săi lichidau zeci și zeci de mii de oameni, Felix Edmundovici îi scria sorei sale mai mari: „Îți pot spune adevărul: am rămas același. Simt că nu poți înțelege cum pot fi eu acesta și că, știindu-mă, nu poți pricepe. Iubire. Astăzi, ca și acum atâția ani, aud și simt un imn pentru ea. Imnul cere război, voință de nezdruncinat, muncă fără preget”. Într-o scrisoare adresată lui Stalin și lui Sergo Ordjonikidze, Dzerjinski mărturisea: „Nu sunt un teoretician și nu urmez orbește felurite persoane. În viață, n-am iubit decât doi revoluționari și conducători: pe Rosa Luxemburg și pe Lenin. Pe nimeni altcineva”. (vezi Donald Rayfield, Stalin and His Hangmen: The Tyrant and Those Who Killed for Him, Random House, 2004, p. 102). Scrie Rayfield: „Like Trotsky, Dzerzhinsky was prone to hysterical crises which led to breakdowns”/„Asemeni lui Troțki, Dzerjinski era înclinat spre crize de isterie care duceau la căderi nervoase”. (p. 88) Sprijinit psihologic de soția sa, Zofia, de o soră, o cumnată și două nepoate, Felix de Fier își găsea resursele pentru a nu se opri din a sa misiune distructivă. Zofia a lucrat în Comisariatul pentru Educație, apoi a fost propagandistă a partidului.

Două observații la acest citat: faptul că Rosa Luxemburg apare înaintea lui Lenin este elocvent pentru ierarhia secretă a iubirilor lui Dzerjinski. Este greu de imaginat cum putea reconcilia el cele două atașamente, știute fiind rezervele cruciale ale revoluționarei germane în raport cu terorismul politic bolșevic. Va fi citit Dzerjinski ultima și cea mai semnificativă și durabilă contribuție a Rosei Luxemburg (dixit Hannah Arendt), Critica Revoluției Ruse? Ce va fi înțeles el din acea celebră formulare: „Libertatea este întotdeauna libertatea celor care gândesc altfel”? Nu a denunțat Stalin „luxemburgismul” drept o gravă deviere în mișcarea comunistă? N-a scris Ruth Fischer (Elfriede Eisler), pe vremea când îl servea pe Stalin în conducerea PC din Germania (KPD), înainte de ruptura din 1925, că moștenirea Rosei Luxemburg era asemeni unui „bacil sifilitic”? Recomand aici eseul Hannei Arendt despre Rosa Luxemburg din volumul Men in Dark Times. Apoi, să faci parte din cercul intim și să nu-i declari dragoste lui Iosif Vissarionovici era un gest cel puțin imprudent.

Ce s-ar fi întâmplat cu Dzerjinski dacă apuca Marea Teroare? Probabil că ar fi pierit și el, asemeni atâtor vechi bolșevici, victime și călăi, jertfiți pe altarul a ceea ce Hegel numea viclenia Rațiunii, striviți sub șenilele tancului triumfător al Revoluției, arși de soarele acelei fantasme pe care o iubiseră cu pasiune de adolescent depresiv, neurastenic și suicidar.

Embed Răspândește

De la Dzerjinski la Putin: Dictatură, paranoia, teroare

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:06:35 0:00

Link direct

• 64 kbps | MP3

Player pop-out

Cei care consideră că ne pierdem vremea scriind și discutând despre totalitarism cultivă de fapt politica struțului, se prefac că nu observă încotro merge Rusia la ceasul putinismului dezlănțuit. Modelele politice ale celui botezat de colegii săi de școală „Putka”, pe vremea când era un bully de colțul străzii în Leningradul său natal, sunt fondatorul Cekăi, ascetul bolșevic Felix Edmundovici Dzerjinski (1877—1926), și marele prigonitor al disidenților, președintele KGB-ul brejnevist, Iuri Vladimirovici Andropov (1914—1984). Ambii au simbolizat și au practicat teroarea roșie pusă în slujba omnipotentei birocrații comuniste. Printr-un decret semnat de Vladimir Vladimirovici Putin în septembrie 2014, Divizia Independentă cu Scop Operațional a redevenit, la două decenii de la schimbarea numelui său, „Divizia Dzerjinski”. Cine a fost de fapt fanaticul neo-iacobin, sociopatul iluminat pe care Putin îl privește ca pe un erou personal?

Fără fanatici, fără posedați, totalitarismele timpurilor moderne ar fi fost imposibile. Pentru Putin și oamenii săi, Felix Dzerjinski, zis și „Felix de Fier”, fondatorul Gulagului, întruchipează o legendă. Să ne amintim luptele ce s-au purtat în legătură cu faimoasa statuie a sculptorului Evgheni Vucetici pe care atâția o doreau reașezată în fața sinistrei închisori Lubianka și care, în septembrie 2014, chiar a fost reinstalată de către un grup de membri ai Partidului Comunist al Federației Ruse. Teroarea roșie, declanșată de Lenin și camarazii săi în septembrie 1918, a făcut sute de mii de victime. „Vom construi socialismul chiar dacă, din 100 de milioane, va trebui să exterminăm 10 milioane”, proclama vindicativ și isteric Grigori Zinoviev, liderul comunist din Petrograd (avea să fie el însuși executat în 1936). Liderii bolșevici, fără excepție, împărtășeau viziunea paranoică pe care Viaceslav Molotov a sintetizat-o în cuvintele: „Dușmanii sunt pretutindeni”. Organizați ei înșiși pe baze conspirative, vedeau în jurul lor doar comploturi. Filosofia politică a bolșevismului era, cum a scris Robert C. Tucker, aceea a Istoriei drept conspirație. În 1928, Stalin își încheia un discurs major cu cuvintele: „Avem dușmani interni. Avem dușmani externi. Acest lucru, tovarăși, nu trebuie uitat nicio clipă”.

În fruntea Cekăi, poliția secretă a noului regim, se afla un bolșevic de origine poloneză, născut în 1877 într-o familie aristocratică. Nimeni nu a personificat mai terifiant natura teroristă a dictaturii comuniste decât acest diavol cu chip de sfânt, un bărbat auster, retractil, introvertit, coborât parcă dintr-un tablou de El Greco, un intelectual îndrăgostit de năluci și vânător de imaginari inamici. Era criminalul palid despre care scria Nietzsche în Zarathustra transfigurat în suprem păzitor al Revoluției. Prea puțin se vorbește despre acest personaj care a simbolizat, asemeni călăilor naziști, Răul radical. Martin Amis are dreptate: „Everybody knows of Himmler and Eichmann. Nobody knows of Yezhov and Dzerzhinsky”/ „Toată lumea îi știe pe Himmler și Eichmann. Nimeni nu știe de Ejov și Dzerjinski”.

Niciodată Dzerjinski nu ar fi acționat precum socialist-revoluționarul, eserul de stânga Isaak Steinberg, cel care a demisionat din funcția de comisar al poporului pentru justiție spunându-i lui Lenin că nu dorește să fie supremul administrator al exterminărilor. „Să numim această agenție pur și simplu Comisariatul Poporului pentru Exterminări”, a exclamat Steinberg. Încântat, Vladimir Ilici i-a replicat: „Într-adevăr, așa ar trebui, dar nu o putem spune”. După puțin timp, Isaak Steinberg a emigrat, iar fiul său, Leo Steinberg, a ajuns unul dintre cei mai admirați istorici de artă ai lumii, profesor ani de zile la University of Pennsylvania.

Catolic devotat până la 16 ani, Dzerjinski a dorit inițial să devină preot. Întrebat de fratele său, Kazimierz (acesta avea să fie ucis de naziști în 1943), cum și-l imaginează pe Dumnezeu, tânărul Felix a răspuns: „Dumnezeu este în inima mea! Iar dacă ar fi să ajung la concluzia, precum tine, că Dumnezeu nu există, m-aș împușca. N-aș putea trăi fără Dumnezeu”. (vezi David Satter, It Was a Long Time Ago, and It Never Happened: Russia and the Communist Past, Yale University Press, 2012, pp. 14-15). Din clipa în care l-a părăsit pe Dumnezeu, Felix a devenit soldatul altei cauze, învestită cu toate atributele sacralității. A îmbrățișat religia politică bolșevică din suflet, deci din rațiuni care nu au de-a face cu rațiunea. Structural ascetic, vizionar obsesiv din categoria nihiliștilor descriși de Turgheniev și Dostoievski, Dzerjinski a fost un maniac al purității. Era înrudit spiritual cu un Robespierre ori cu un Saint-Just (vezi Ruth Scurr, Fatal Purity: Robespierre and the French Revolution, Henry Holt, 2006).

Nu avea alt scop în viață decât servirea necondiționată a unei revoluții totale, un apocalips social menit să salveze umanitatea. O umanitate coruptă, perversă, nedreaptă, „vrăjită și întoarsă pe dos” (Marx). A făcut închisoare în timpul țarismului. A fost cel care a cerut insistent, imediat după lovitura de stat bolșevică, înființarea Comisiei Extraordinare de Luptă împotriva Contrarevoluției: „Este război acum, ducem o luptă necruțătoare, până la capăt. Viață sau moarte! Cer constituirea unui organ necesar reglării de conturi cu dușmanii revoluției”. S-a instalat în clădirea Cekăi, a participat personal la scene îngrozitoare, s-a contopit cu instituția pe care a pus-o pe picioare. A binecuvântat violența, masacrul, tortura. A creat o tradiție a neînduplecării, a neîndurării, a vigilenței maniacale, a crimei de stat ridicată la rang de virtute politică.