Dolores Ibárruri a locuit un timp, în anii 1950, la București (în acel castel de pe B-dul Aviatorilor unde avea să fie primul sediu al FSN). Secretara sa și cea mai apropiată colaboratoare era Irene Falcón, văduva comunistului ceh Bedřich Geminder, spânzurat la Praga în urma procesului Slánský (octombrie 1952). Se cunoscuseră la Moscova, în anii războiului. Tot in URSS a murit José Díaz, predecesorul lui Dolores Ibárruri în fruntea PC Spaniol (s-a vorbit de o sinucidere). Plenara CC al PC din Spania la care Dolores Ibárruri a fost practic neutralizată politic prin alegerea lui Carrillo în funcția de secretar general activ a avut loc în 1956 la București. A continuat să vegeteze la vârf, ca președintă a partidului. Ar trebui tradusă cartea lui Jorge Semprún Autobiografia lui Federico Sánchez, o anatomie excepțională a avatarurilor comunismului spaniol în epoca lui Franco. Semprún, al cărui nom de guerre era Federico Sánchez, a fost eliminat din Biroul Politic în 1964, împreună cu Fernando Claudín, sub acuzația de fracționism. În realitate, cei doi puseseră sub semnul întrebării strategia perdantă a grupului condus de Carrillo. Întotdeauna în partidele comuniste lupta dintre diversele aripi rivale se încheie cu declararea facțiunii victorioase drept exponenta „liniei generale de neclintit”, iar a învinșilor drept „oportuniști, lichidatoriști, fracționiști”. Ulterior, Semprún a scris, între altele, scenariul filmului lui Alain Resnais La guerre est finie, cu Yves Montand în rolul principal.
Ștefan Andrei ar fi avut multe de spus pe aceste subiecte cât trăia. A lucrat ani de zile în Secția Internațională împreună cu temuta cadristă Ghizela Vass, a ajuns în anii ’70 secretar al CC al PCR însărcinat cu relațiile din mișcarea comunistă. Ceaușescu a întreținut raporturi speciale de amiciție cu Santiago Carrillo, ceea ce a și provocat o reacție extrem de critică la adresa liderului comunist spaniol din partea dramaturgului Arrabal. Era limpede că una predica S. Carrillo în volumul său El eurocomunismo y el estado și alta practica atunci când îl sprijinea pe tiranul paranoic de la București. Formula mentală a lui Carrillo era una intolerantă, chiar dacă era mult mai cultivat decât Ceaușescu. Amândoi se formaseră în universul asfixiant al sectarismului stalinist. Este interesant că lucrarea lui Carrillo a fost tradusă în românește „pentru uz intern” și a circulat între activiștii de partid. Probabil că, atunci când intervenea direct în conflictele din PC din Grecia (KKE) susținând pe cei ce se pretindeau adversari ai dogmatismului brejnevist (Mitsos Partasalidis, Zisis Zografos, Panayotis Dimitriu, Haralambos Drakopoulos, Leonidas Kyrkos, Antonis Brillakis), Nicolae Ceaușescu se imagina un campion al eurocomunismului balcanic.
Un personaj care a mijlocit relațiile dintre PCR și PC Spaniol a fost Valter Roman, ex-ofițer în Brigăzile Internaționale din timpul Războiului Civil (1936—1939), ex-responsabil al postului de radio „România Liberă” al Cominternului (care emitea de la Moscova), ex. Ministru al Telecomunicațiilor, membru al CC al PCR și director al Editurii Politice. Interesant este că 1969 (ori poate 1970) la funeraliile lui Zisis Zografos (mort înecat în Lacul Snagov... mereu și mereu Snagov!) a participat Gh. Stoica, veteran cominternist, fost comisar politic în Brigăzile Internaționale, membru al Comitetului Executiv al CC al PCR.
Originară din Țara Bascilor, Dolores Ibárruri aparținea primei etape a comunismului spaniol, fusese implicată în marile reglări de conturi din această sectă stalinistă. În timpul Războiului Civil a ținut discursuri fulminante împotriva „fățarnicilor”, „sabotorilor”, „trădătorilor” și „renegaților troțkiști”. Machiavelicul Carrillo, în fond creația ei, a reușit să o marginalizeze după 1956, menținând-o pe legendara La Pasionaria ca președinte onorific al partidului. Cât a fost în viață, Carrillo (1915—2012) și-a apărat cu îndârjire trecutul, a ținut conferințe și a publicat nenumărate articole și cărți. La peste 90 de ani, omul care a organizat represalii sângeroase la Madrid în 1936, rămăsese un dinozaur leninist, un supraviețuitor al catacombelor cominterniste. A mimat o vagă deschidere politică, dar eurocomunismul a fost un mit cu o durată de viață minimă. S-a stins înainte de a genera vreun real entuziasm. Nu există de fapt vreo moștenire durabilă a eurocomunismului.