Cei care consideră că ne pierdem vremea scriind și discutând despre totalitarism cultivă de fapt politica struțului, se prefac că nu observă încotro merge Rusia la ceasul putinismului dezlănțuit. Modelele politice ale celui botezat de colegii săi de școală „Putka”, pe vremea când era un bully de colțul străzii în Leningradul său natal, sunt fondatorul Cekăi, ascetul bolșevic Felix Edmundovici Dzerjinski (1877—1926), și marele prigonitor al disidenților, președintele KGB-ul brejnevist, Iuri Vladimirovici Andropov (1914—1984). Ambii au simbolizat și au practicat teroarea roșie pusă în slujba omnipotentei birocrații comuniste. Printr-un decret semnat de Vladimir Vladimirovici Putin în septembrie 2014, Divizia Independentă cu Scop Operațional a redevenit, la două decenii de la schimbarea numelui său, „Divizia Dzerjinski”. Cine a fost de fapt fanaticul neo-iacobin, sociopatul iluminat pe care Putin îl privește ca pe un erou personal?
Fără fanatici, fără posedați, totalitarismele timpurilor moderne ar fi fost imposibile. Pentru Putin și oamenii săi, Felix Dzerjinski, zis și „Felix de Fier”, fondatorul Gulagului, întruchipează o legendă. Să ne amintim luptele ce s-au purtat în legătură cu faimoasa statuie a sculptorului Evgheni Vucetici pe care atâția o doreau reașezată în fața sinistrei închisori Lubianka și care, în septembrie 2014, chiar a fost reinstalată de către un grup de membri ai Partidului Comunist al Federației Ruse. Teroarea roșie, declanșată de Lenin și camarazii săi în septembrie 1918, a făcut sute de mii de victime. „Vom construi socialismul chiar dacă, din 100 de milioane, va trebui să exterminăm 10 milioane”, proclama vindicativ și isteric Grigori Zinoviev, liderul comunist din Petrograd (avea să fie el însuși executat în 1936). Liderii bolșevici, fără excepție, împărtășeau viziunea paranoică pe care Viaceslav Molotov a sintetizat-o în cuvintele: „Dușmanii sunt pretutindeni”. Organizați ei înșiși pe baze conspirative, vedeau în jurul lor doar comploturi. Filosofia politică a bolșevismului era, cum a scris Robert C. Tucker, aceea a Istoriei drept conspirație. În 1928, Stalin își încheia un discurs major cu cuvintele: „Avem dușmani interni. Avem dușmani externi. Acest lucru, tovarăși, nu trebuie uitat nicio clipă”.
În fruntea Cekăi, poliția secretă a noului regim, se afla un bolșevic de origine poloneză, născut în 1877 într-o familie aristocratică. Nimeni nu a personificat mai terifiant natura teroristă a dictaturii comuniste decât acest diavol cu chip de sfânt, un bărbat auster, retractil, introvertit, coborât parcă dintr-un tablou de El Greco, un intelectual îndrăgostit de năluci și vânător de imaginari inamici. Era criminalul palid despre care scria Nietzsche în Zarathustra transfigurat în suprem păzitor al Revoluției. Prea puțin se vorbește despre acest personaj care a simbolizat, asemeni călăilor naziști, Răul radical. Martin Amis are dreptate: „Everybody knows of Himmler and Eichmann. Nobody knows of Yezhov and Dzerzhinsky”/ „Toată lumea îi știe pe Himmler și Eichmann. Nimeni nu știe de Ejov și Dzerjinski”.
Niciodată Dzerjinski nu ar fi acționat precum socialist-revoluționarul, eserul de stânga Isaak Steinberg, cel care a demisionat din funcția de comisar al poporului pentru justiție spunându-i lui Lenin că nu dorește să fie supremul administrator al exterminărilor. „Să numim această agenție pur și simplu Comisariatul Poporului pentru Exterminări”, a exclamat Steinberg. Încântat, Vladimir Ilici i-a replicat: „Într-adevăr, așa ar trebui, dar nu o putem spune”. După puțin timp, Isaak Steinberg a emigrat, iar fiul său, Leo Steinberg, a ajuns unul dintre cei mai admirați istorici de artă ai lumii, profesor ani de zile la University of Pennsylvania.
Catolic devotat până la 16 ani, Dzerjinski a dorit inițial să devină preot. Întrebat de fratele său, Kazimierz (acesta avea să fie ucis de naziști în 1943), cum și-l imaginează pe Dumnezeu, tânărul Felix a răspuns: „Dumnezeu este în inima mea! Iar dacă ar fi să ajung la concluzia, precum tine, că Dumnezeu nu există, m-aș împușca. N-aș putea trăi fără Dumnezeu”. (vezi David Satter, It Was a Long Time Ago, and It Never Happened: Russia and the Communist Past, Yale University Press, 2012, pp. 14-15). Din clipa în care l-a părăsit pe Dumnezeu, Felix a devenit soldatul altei cauze, învestită cu toate atributele sacralității. A îmbrățișat religia politică bolșevică din suflet, deci din rațiuni care nu au de-a face cu rațiunea. Structural ascetic, vizionar obsesiv din categoria nihiliștilor descriși de Turgheniev și Dostoievski, Dzerjinski a fost un maniac al purității. Era înrudit spiritual cu un Robespierre ori cu un Saint-Just (vezi Ruth Scurr, Fatal Purity: Robespierre and the French Revolution, Henry Holt, 2006).
Nu avea alt scop în viață decât servirea necondiționată a unei revoluții totale, un apocalips social menit să salveze umanitatea. O umanitate coruptă, perversă, nedreaptă, „vrăjită și întoarsă pe dos” (Marx). A făcut închisoare în timpul țarismului. A fost cel care a cerut insistent, imediat după lovitura de stat bolșevică, înființarea Comisiei Extraordinare de Luptă împotriva Contrarevoluției: „Este război acum, ducem o luptă necruțătoare, până la capăt. Viață sau moarte! Cer constituirea unui organ necesar reglării de conturi cu dușmanii revoluției”. S-a instalat în clădirea Cekăi, a participat personal la scene îngrozitoare, s-a contopit cu instituția pe care a pus-o pe picioare. A binecuvântat violența, masacrul, tortura. A creat o tradiție a neînduplecării, a neîndurării, a vigilenței maniacale, a crimei de stat ridicată la rang de virtute politică.
