Vladimir Tismăneanu

Moștenirile comunismului se regăsesc puternic în formele mentale exclusiviste, în mimarea logicii democratice mai degrabă decât în asumarea ei. Degradarea discursului public în România ultimilor ani este unul dintre cele mai alarmante semnale că trăim un moment de derută axiologică, ceea ce jurnalistul Dan Tăpălagă a identificat corect când a vorbit despre bulversarea valorilor. Nu știu dacă este nevoie acum de o revoluție intelectuală, mai degrabă aș susține un proiect de lungă durată capabil să catalizeze ceea ce numim conversația publică despre valorile esențiale ale comunității politice: tradiții, constituționalism, binele comun. Cred în semnificația prezenței intelectualilor critici (uneori numiți și intelectuali publici) în orientarea acestor discuții. Dar nu fac parte dintre cei care cad în capcana unei noocrații care să atribuie intelectualilor cine știe ce merite epistemice extraordinare.

Embed Răspândește

Blog Vladimir Tismăneanu

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:03:01 0:00

Link direct

• 40 kbps | MP3

Player pop-out

Sunt prea multe exemplele de intelectuali care s-au înșelat pentru a nu repeta vechile erori de supraestimare a rolului lor de „pedagogi ai Cetății”. Dar valorile nu se articulează singure, intelectualii democratici (un termen propus de filosoful francez Olivier Mongin) sunt cei care pot da glas unor aspirații altminteri difuze. Dacă există o mare lecție a veacului al XX-lea este aceea că ideile și cuvintele au consecințe. Intelectualii sunt așadar ființe care trebuie să-și recunoască propriile responsabilități, să nu practice o păgubitoare politică a struțului atunci când se întâlnesc cu marile dileme morale. Intelectualul, această ființă cu un creion în mână și cu o viziune despre binele lumii, nu beneficiază de o dispensă la capitolul luciditate. Este ceea ce a demonstrat Raymond Aron când a scris despre opiul intelectualilor. În România de azi, oameni precum Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieș, ca să nu mai vorbesc despre mine, au fost continuu atacați tocmai pentru că și-au menținut autonomia de gândire.

Aș încheia spunând că, pe baza deceniilor de studiere a comunismului și fascismului, pot sugera că această Ratio a marxismului este de fapt tot o formă de iraționalism. În inima comunismului se află o iluzie romantică, visul lui Jean-Jacques Rousseau și al lui Nikolai Cernîșevski de plăsmuire a unei comunități perfecte. În măsura în care omul contemporan din România se teme de pariurile libertății, în măsura în care privește cu suspiciune și preferă să nu se implice în drama democrației, în măsura în care favorizează cinismul și dezertarea în interioritate absolută, raționalității politicului, cred că există într-adevăr o patologie a rațiunii politice. Dacă este una a creșterii ori una a declinului, rămâne de văzut.

Marxismul nu a fost o utopie oarecare, ci una înrădăcinată în raționalism, scientism, și cultul Progresului. Dar a fost și o formă extrem de sofisticată de romantism politic, ceea ce explică includerea lui Georges Sorel, cu a sa glorificare a violenței, în istoria marxismului. Ori a unui Frantz Fanon, profetul răzvrătirii „oropsiților vieții”, vestitorul mesianismelor revoluționare tiers-mondiste.

Voluntarismul frenetic și spiritul revoltei se întâlnesc în marxism cu determinismul teleologic. „Oamenii fac istoria, dar o fac în condiții determinate”. Libertatea este limitată de necesitate, este de fapt „necesitatea înțeleasă”. „Omenirea nu-și pune decât probleme pe care le poate rezolva”. „Filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea, problema este de a o schimba”. „Proletariatul nu are de pierdut decât lanțurile, el are o lume de câștigat”. „Armele criticii, critica armelor”, „Ceasul din urmă al exploatării capitaliste a sunat, expropriatorii sunt expropriați”, „Religia este opiu pentru popor”, „Proletariatul german este moștenitorul filosofiei clasice germane”. Este vorba de breviarul unei vulgate materialist-istorice care a izbutit să devină o ideologie galvanizantă. Deci nu o „ideologie rece” cum credea un altminteri excepțional cunoscător al marxismului, Kostas Papaioannou, ci una fierbinte, clocotitoare, intoxicantă care promitea izbăvirea universală. Câte milioane de speranțe nu s-au agățat de aceste formule quasi-magice crezând că se află pe calea către imperiul libertății...

Embed Răspândește

Blog Vladimir Tismăneanu

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:05:28 0:00

Link direct

• 40 kbps | MP3

Player pop-out

Ecleziologia leninistă avea în centru auto-desemnata avangardă, formată din revoluționarii de profesie, cei care știau „ce-i de făcut”. Mai târziu, Ernesto „Che” Guevara avea să proclame: „El deber de todo revolucionario es de hacer la revolucion” (Datoria oricărui revoluționar este să facă revoluția). Vulcanicul său anti-americanism (raționalizat în anti-imperialism) exploda în sloganul: „Crear dos, tres, muchos Vietnam!” (Să creăm două, trei, multe Vietnamuri!) Cominternului leninist îi urma, după decenii, Tricontinentala castro-guevaristă. Scria Lenin, anatemizându-l pe Karl Kautsky: „Nu este marxist acela care nu recunoaște necesitatea dictaturii proletariatului”. Cei care se îndoiesc de această necesitate „obiectivă” devin ei înșiși „inamici obiectivi”, renegați, „social-fasciști”, sunt osândiți la excomunicare. Este istoria însângerată a sectelor chiliastice, a minorităților iluminate, de la anabaptiști la iacobini și neo-iacobini. Iar dictatura proletariatului se exercită fără cruțare, este totală și nu este „îngrădită de vreo lege”. Astfel se ajunge la completa omogenizare a corpului social, la eliminarea alterității și în final la exterminarea ei. Sigur, la Marx aceste idei se aflau într-o fază embrionară, erau „ipoteza comunistă” în stare pură și ambivalentă. Poate că Marx s-ar fi îngrozit el însuși de consecințele tezelor sale. Cum îngrozit a fost Ivan Karamazov văzând cum a înțeles Smerdiakov să-i traducă în crimă ideile. Ori Stavroghin când a intuit oripilat logica lui Verhovenski. „Vinovați fără vină”, scria filosoful marxist Ion Ianoși. Oare? Constat că mai sunt unii care așteaptă „revenirea” duhului lui Karl Marx. În posteritatea lui „Che” Guevara, ei par să spună: „Pe veci cu Carlos Marx!” Departe de a le da fiori, ei invocă fantome, îi salută pe „revenants”. Jubilează între spectre.

Capacitatea umană de auto-hipnotizare, de emasculare voluntară a spiritului critic, de îmbrățișare a unor mituri politice (iar marxismul este un mit politic cu o forță mobilizatoare formidabilă), deci această capacitate este, se pare, infinită. Ceea ce nu înseamnă că nu există trezire, că iluziile sunt ineluctabile, inalterabile și veșnice. În monumentala sa trilogie, Leszek Kołakowski discută pe larg conflictul ireconciliabil dintre marxismul de orientare bolșevică (variile chipuri ale leninismului, inclusiv hegeliano-marxismul gnostic de tip Lukács și Gramsci) și direcțiile social democrate reformiste.

În ceea ce privește „actualitatea lui Marx”, aș vorbi mai degrabă despre un moment post-marxist. Între altele, se petrece acum o cotitură teologică (spre a relua termenul sociologului Göran Therborn de la Universitatea Cambridge). Cum notează gânditorul american Leon Wieseltier, filosoful neo-marxist Alain Badiou exaltă un fel de eschatologie a „evenimentului” ca „sinteză între revelație și revoluție”, între Sf. Pavel, Robespierre și autorul Capitalului. Deci, atât cât are o prezență intelectuală reală, marxismul se consumă în acest spațiu rarefiat al unor dezbateri academice sectare. Atunci când vorbim despre Marx, ar fi util să cunoaștem marile repere ale marxologiei. Altminteri, există riscul cantonării într-un jenant diletantism combinat cu ceea ce se cheamă gândirea deziderativă.