Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Dacă vrea să-și onoreze vocația autonomă, intelectualul trebuie să fie un spectator angajat. A nu consimți la răul din jur este o formă de a-ți fortifica propria statură verticală. Nu orice proiect politic este prin definiție cinic. Când Cetatea se întâlnește cu mari amenințări, intelectualii democrați nu-și pot permite să se mențină voios-indiferenți. Afirm acest lucru ca replică la acele declarații iresponsabile care atribuiau, nu demult, intelectualilor solidari cu proiectul de reconstrucție instituțională și morală propus de Traian Băsescu tot felul de motivații meschin-oportuniste, ba chiar și propensiuni de extremă dreaptă. A-l categorisi pe Liiceanu drept intelectual extremist, opus democrației, mi s-a părut atunci și mi se pare încă o stupiditate bazată pe resentimente prea firav camuflate pentru a fi luate în serios.

Blog Vladimir Tismaneanu - Despre temperatura etică
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:36 0:00
Link direct

Scriind despre comunism ca formă supremă de organizare intelectuală a urii, el confirmă o poziție împărtășită de întreaga tradiție a disidenței democratice. Opoziția sa față de totalitarism, fascist ori comunist, este una ce ține de ordinea însăși a valorilor liberale: respectul pentru individ și drepturile sale, refuzul înregimentărilor bigote, curajul de a rosti adevăruri incomode riscând să torpileze diversele conformisme placide. Liiceanu este un om al înaltei temperaturi etice, ceea ce poate stârni reacții cât se poate de diverse: de la susținători necondiționați, la adversari ireductibili. I se reproșează că ar poza în „erou al anticomunismului”, câtă vreme tot ce a susținut este că a trecut prin anii dictaturii fără să pactizeze cu forțele Răului. Au sărit împotriva sa personagii ignare care și-au permis să debiteze cele mai aiuritoare imbecilități, troglodiți pozând în erudiți, incapabili să înțeleagă ce înseamnă să trudești o viață pentru a-l împământeni pe Heidegger în casa limbii române.

Nu vom conteni să ne întrebăm de unde au venit „chemările” radicalismului comunist, cum se poate explica prăbușirea etică a atâtor figuri de marcă la un tip de retorică scientistă și fals-umanistă. Liiceanu descoperă secretul seducției comunismului în chiar această strategie de organizare a urii. Comunismul a reprezentat o gramatică a frustrării și invidiei. A fost gelozia socială absolută. Exterminismul social comunist, contrapartea celui rasial al naziștilor, se voia apoteoza iubirii, dar era de fapt, pe urmele lui Şigaliov din Demonii lui Dostoievski, culmea nihilismului etic. Comunismul, de la fondatori și până la experimentele cele mai brutal-genocidare, este un construct întemeiat pe ură. Post-comunismul nu se va elibera de moștenirile predecesorului său istoric până nu va recurge, sistematic și fără false pudori, la demistificarea proiectului ideologic terorist care s-a pretins unul al iubirii și a fost în fapt expresia măsluirii nerușinate a ideii de Bine. În cuvintele lui Liiceanu: „Ura goală are eficiența unui arc cu săgeți, a unei flinte care trage o singură dată. Prevăzută cu ideologie, ea devine o armă cu repetiție”.

Filosoful știe să regrete, dar nu regretă niciodată că știe. Atunci când Gabriel Liiceanu s-a ocupat de sindromul urii, el a descris, pe bună dreptate, totalitarismul ca exteriorizare a resentimentului (social, etnic, etc). Acum, gânditorul notează ambivalența perversă a acestui sentiment: „Îmbrățișarea celui care urăște nu se oprește decât odată cu anihilarea ființei urâte. Numai ura poate fi «de moarte». Numai acolo crima este trăită ca fantasmă sub forma unei îmbrățișări fără pauză”. Când Lenin convoacă aprobarea Istoriei pentru lichidarea „verminei” (preoți, aristocrați, intelectuali, culaci, burghezi), el acționează pe baza unei motivații de acest gen: iubirea pentru umanitate justifică exterminarea celor decretați drept subumani. Universul concentraționar a fost creat pentru a distruge individualitatea: rațiunea terorii nu a fost una economică, ci ideologică.

O altă carte a lui Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător, este una dintre cele mai importante contribuții românești la literatura despre patologiile psihologice ale comunismului. Trebuie să fii o canalie cinică pentru a bagateliza traumele lăsate de universul terorii, în oricare din „etapele” acțiunilor criminale ale Securității. Este vorba acolo de delațiunile comise vreme de decenii de Octavian Chețan, redactorul-șef al Revistei de Filosofie, apoi, până la căderea regimului comunist, redactor-șef al Editurii Politice. Dar este vorba, mai presus de orice, de chestiunea Răului în istorie și de șansele de a nu altera conceptul Binelui. Opusul chețanilor a fost un gânditor, deopotrivă istoric al filosofiei și al matematicii, numit Imre Tóth. Despre el, Gabriel Liiceanu scrie cu aceeași iubire cu care a scris despre Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și Constantin Noica.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:07:03 0:00
Link direct

Au trecut trei decenii și jumătate de la apariția uneia dintre cărțile mari ale culturii românești. Jurnalul de la Păltiniș a reprezentat forma românească a respirației sub apă despre care a scris un poet polonez. Îl cunosc pe Gabriel Liiceanu încă din anii ’70. Am scris despre acea carte aici, la Europa Liberă, am afirmat atunci, în plină revenire a infamiei, că Jurnalul oferea, aproape miraculos, o cale de salvare. Era o alternativă la cultura dominantă, asemeni poemelor unui Zbigniew Herbert ori filmelor lui Andrei Tarkovski. La Păltiniș s-a născut o școală de reflecție—acolo a renăscut un mod de a privi liber cerul înstelat și de a trăi legea morală.

Student fiind, mergeam la biblioteca Institutului de Filosofie, situat în fosta casă a lui Nicolae Iorga de pe actualul Bulevard Iancu de Hunedoara (pe atunci se chema Ilie Pintilie, după numele unuia din militanții comuniști faimoși, mort la Doftana în cutremurul din 1940). Mi-l amintesc pe Gabriel (nu ne cunoșteam încă personal) stând de vorbă cu Henri Wald, unul dintre puținii cercetători veritabili din acel bârlog al primitivismului dogmatic condus vreme de decenii de sinistrul C. I. Gulian, apoi de marioneta ideologică Alexandru Tănase, dar de fapt de politrucul Radu Pantazi. Ne-am cunoscut apoi, grație lui Adrian Rezuș (logician de înaltă clasă, a plecat din țară prin 1978, trăiește acum în Olanda). M-am împrietenit repede cu Gabriel și cu colegul său de institut, neuitatul Petru Creția. Pe Gabriel îl vedeam adeseori în vizită la istoricul de artă Radu Bogdan, a cărui legendară bibliotecă ne atrăgea precum un irezistibil magnet. Gabriel fusese de-acum mutat de la institut, în fapt concediat, din rațiuni evident politice. La fel și Petru. Din cât țin minte, Gabriel a lucrat o scurtă perioadă la Centrul de Informare și Documentare în Științele Sociale și Politice (acronimul era, cred, CIDSP), condus de un personaj locvace și pitoresc numit Mircea Ioanid, unul dintre acei marxiști dezabuzați care descoperiseră farmecul „sociologiei burgheze” (lucru care nu s-a întâmplat cu un Radu Florian, spre a nu mai vorbi despre delatorul Pavel Apostol).

A ajuns apoi într-un loc ce părea relativ ferit de intemperiile unei politici tot mai paranoice, la Institutul de Istoria Artei de pe Calea Victoriei, unde putea, în fine, să se ocupe de filosofia formelor simbolice și alte teme care îi erau într-adevăr apropiate de suflet. A venit însă represiunea și acolo, odată cu scandalul „Meditației Transcendentale”, Andrei Pleșu a fost exclus din partid și eliminat din viața academică. Nu putea exista în România vreo oază reală, vreun spațiu sustras complet intervențiilor abuzive ale unui politic degradat și degradant, josnic și înjositor. Când citesc unele rechizitorii împotriva „rezistenței prin cultură”, mă întreb ce-ar fi făcut acești vajnici procurori de astăzi la acea vreme? Nu-și dau ei seama că la acel ceas al obscenității de partid și de stat, simpla decență era de-acum un gest de sfidare? Nu realizează acești inchizitori de ultimă oră că România lui Nicolae Ceaușescu nu era Ungaria lui János Kádár, Polonia lui Gierek ori Iugoslavia lui Tito? Puțină istorie politică a Europei de Est și Centrale în perioada comunismului i-ar putea ajuta să se abțină de la judecăți absolutizante.

N-am făcut parte dintre păltinișeni, dar vorbeam cu Gabriel și cu Andrei Pleșu despre Constantin Noica. Ne vedeam uneori și cu Alexandru Paleologu, nu aveam inhibiții niciunul în a conversa absolut deschis despre grotesca degringoladă a regimului, despre eroziunea marxismului, despre noii filosofi francezi, despre Soljenițîn, Hannah Arendt, George Orwell, Arthur Koestler și câte alte teme situate la antipodul lecturilor neprimejdioase. Am citit cartea sa despre limită cu creionul în mână, țin minte și acum unele pasaje. Era un mod de a scrie filosofie atât de diferit de ceea ce se practica oficial încât nu te puteai mira că volumul era publicat de o editură literară (Univers, dacă țin bine minte). Paginile despre marxism erau evident lipite, adăugate strict convențional, cel mai probabil la solicitarea cenzorului, ori a referentului editorial, erau scrise politicos, distant, erudit, dar în mod cert fără urmă de adeziune. La acel ceas istoric, Gabriel Liiceanu era de-acum un gânditor nu doar non-marxist, dar chiar anti-marxist în sensul că descoperise originea proiectului totalitar în chiar doctrina originară. În primul meu articol apărut în Statele Unite, în 1983, în revista Praxis International, „Critical Marxism and Eastern Europe”, prezentam itinerariul filosofic al lui Gabriel Liiceanu drept emblematic pentru un tânăr intelectual strălucit care refuză să îngenuncheze ideologic. Am citit de-a lungul anilor cam tot ce-a scris Gabriel. Am transmis, la Europa Liberă, în 1986, dacă nu mă înșel, un eseu intitulat „Gând întârziat despre Păltinișul magic”. Ne-am revăzut în februarie 1990, am zburat în același avion dinspre Viena spre București. Gabriel era de-acum șocat de recidiva metodelor dictatoriale, de ubicuitatea și impertinența servitorilor vechiului regim. Starea existențială firească a lui Gabriel este, în tradiția camusiană, aceea de îngrijorare etică.

Prin eseul său „Despre ură”, apărut la Humanitas acum zece ani (2007), ne-a dăruit unul dintre cele mai frumoase și adevărate texte ale literaturii anti-totalitare. Izvorât dintr-o irepresibilă pasiune morală, inspirat deopotrivă de dezgustul în raport cu infinitul tupeu al lacheilor, dar și de o imensă dragoste pentru semenii săi, umiliți și insultați de profitorii timpurilor de tristețe și înjosire, Liiceanu trage un binevenit semnal de alarmă, opunându-se pe față ignominiei și infamiei. Ca unul care am scris admirativ despre Jurnalul de la Păltiniș, nu pot să nu observ continuitatea demersului metafizic și moral al gânditorului român. Paginile despre Marx și Lenin surprind exact modul în care certitudinile oraculare se convertesc în realități concentraționare. Este vorba de consecințele „urii din pornire” înzestrată cu acoperământ ideologic. La ceasul în care ni se comunica, cu dubios aplomb, că intelectualii ar face mai bine să nu se amestece în chestiunile publice, ori, dacă o fac, să fie atenți să nu cadă într-un mortal „partizanat”, Gabriel Liiceanu își asuma, deschis și transparent, poziția de intelectual democrat. În acest caz, o spun apăsat, nu era vorba de o „trădare” a intelectualilor ci, dimpotrivă, de onoarea lor.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG