Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:01 0:00
Link direct

Ceaușescu a proclamat mereu un internaționalism ostentativ, vociferant și de paradă. S-a pretins un corifeu al „marxismului creator”. În realitate, ceea ce urmărea el era să-și afle sprijinitori în mișcarea comunistă mondială, tot așa cum în Lumea a Treia era gata să se alieze cu oricine îl adula (adeseori pentru sume considerabile oferite prin Secția Internațională a CC al PCR). Considerentele ideologice nu-l împiedicau să devină amic cu un Juan Domingo Perón dacă acest lucru servea imaginii sale. În cartea mea Stalinism pentru eternitate poate fi găsită o fotografie cu Ceaușescu în vizită la Pol Pot. Ar fi interesant de știut care erau contribuțiile financiare ale PCR la bugetul PC din Spania ori PC din Grecia (de fapt două partide, după 1968, cel pro-sovietic condus de Kostas Kolyannis, apoi de Harilaos Florakis, iar până în 2013 de Aleka Papariga, și cel „interior”, condus de Haralambos Drakopoulos, dispărut ulterior prin varii fuziuni). De la București au emis ani de zile posturile de radio ale comuniștilor greci și spanioli („Vocea adevărului” și „Pirenaica”). Sediul se afla într-o clădire controlată de Securitate de pe B-dul 1 Mai, foarte aproape de fostul Muzeu de Istorie al PCR, actualul Muzeu al Țăranului Român. Există un film documentar din 2009 al televiziunii culturale spaniole despre Radio Pirenaica, adică postul de radio España Independiente al PC din Spania (filmul îl are drept consilier pe fostul director, Ramón Mendezona, apar în el Carrillo, Mendezona, Irene Falcón, Dolores Ibárruri, Rafael Alberti, deci personaje cheie ale comunismului spaniol; motto-ul este din Manuel Vázquez Montalbán, autorul unei cărți oneste și demistificatoare despre Ibárruri, Pasionaria y los siete enanitos).

În februarie 1968, a avut loc acolo o confruntare violentă între adepții lui Kolyannis (prosovieticii) și cei ai liniei autonomiste (era imediat după Plenara a XII-a a CC al PC din Grecia care s-a ținut la Budapesta). Ar fi fost extrem de interesante amintirile lui Pavel Câmpeanu despre aceste teme pe care le cunoștea ca nimeni altul (a fost instructor, apoi șef de sector în anii ’50 în cadrul Secției de Relații Externe, responsabil cu chestiunile emigranților greci și iugoslavi, susținători ai Cominformului). Din păcate, nu știu să le fi scris. Chiar și după ieșirea sa din aparatul CC, P. Câmpeanu, devenit sociolog specializat în studiul comunicațiilor de masă, a urmărit atent evoluțiile din aceste partide și își propunea, cum mi-a spus-o într-o discuție purtată la București cu puțin timp înaintea stingerii din viață, să scrie un articol pe care să-l propună revistei East European Politics and Societies (eram pe atunci editorul revistei, publicasem articolul său despre aparatul ideologic al PCR în anii ’50). Alte persoane care se ocupau de acești emigranți erau ilegaliștii Lidia Lăzărescu (adjunctă de șef de secție până la mijlocul anilor 1960) și Zoltan Benedek (instructor la Secția Gospodăriei de Partid). Plenara a VI-a a CC al PC din Grecia la care a fost excomunicat micul Stalin al Eladei, Nikos Zahariadis, a avut loc la Snagov în martie 1956 și a fost condusă, din însărcinarea Moscovei, de Gh. Gheorghiu-Dej personal. Principala interpretă de limbă greacă la întâlnirile conducerilor de partid română și grecească era Amalia Zambeti.

Ar merita publicată cartea lui Dominique Eudes despre destinul tragic al partizanilor greci care nu au acceptat fără murmur dictatul lui Stalin (Les Kapetanios, apărută prin 1970, cu prefața politologului neo-marxist Nikos Poulantzas). De fapt, cartea a circulat în românește, într-o traducere destinată strictissim aparatului de partid. Asemeni filmului L’Aveu care a fost proiectat, în 1970 sau 1971, chiar în sala specială de lângă CC al PCR. La București au fost arestați, la începutul anilor 1950, de către Securitatea română, la cererea lui Zahariadis, figuri importante ale PC din Grecia sub acuzații halucinante, similare celor din procesele-spectacol oficiale. După unele informații, fostul membru al Biroului Politic, Kostas Karagheorghis, a fost ținut ostatic și a murit în subsolul locuinței lui Zahariadis din Cartierul Primăverii din București (din câte am aflat, era pe strada Grădina Bordei, azi Jean Monnet). Locuiau pe acea stradă figuri importante din Securitate, dar și poetul Mihai Beniuc împreună cu soția sa, Ema…

Așteptați
Embed

Nici o sursă media

0:00 0:06:11 0:00
Link direct

În februarie 1920, Felix Dzerjinski îl interoga pe marele filosof Nikolai Berdiaev care avea să-și amintească de acel lugubru episod în autobiografia sa publicată în exil. „Avea ochii cenușii, înnourați și melancolici”, nota autorul Noului Ev Mediu. La interogatoriu a participat și Lev Borisovici Kamenev, membru al Biroului Politic, cumnatul lui Troțki, precum și Viaceslav Menjinski, cel care avea să preia conducerea Cekăi după moartea lui Dzerjinski în 1926. Acuzat de complot, Berdiaev a oferit o serie de explicații pentru opoziția sa, morală, religioasă și filosofică în raport cu bolșevismul. Ce-l va fi salvat pe filosof rămâne un mister. Se prea poate ca Felix de Fier să-și fi amintit de propriul său zel religios de-odinioară. Oricum, portretul făcut de Berdiaev merită reținut: „Dzerjinski dădea impresia unei persoane complet sinceră și convinsă. Era un fanatic. Era ceva îngrozitor în el… În trecut, voise să devină călugăr catolic, și-a transferat apoi credința înspre comunism”. În finalul discuției cu Berdiaev, șeful Cekăi a murmurat: „Poți fi materialist în teorie și idealist în viață ori, invers, poți fi idealist în teorie și materialist în viață”. În acest timp, Lenin dădea ordinul de distrugere a clerului „reacționar”. Urmarea a fost moartea a 2.700 de preoți și a 5.000 de călugări și călugărițe. Filosoful Vasili Rozanov a scris în 1919, an în care a și murit, Apocalipsul vremurilor noastre.

Ultima cuvântare a lui Dzerjinski, în 1926, a fost un rechizitoriu turbat împotriva opoziției conduse de Lev Troțki, Grigori Zinoviev, Lev Kamenev, Iuri Piatakov și Karl Radek. Nici urmă de compasiune, de solidaritate umană. Oricine slăbea „unitatea de granit” era obiectiv un inamic al revoluției. Pentru Felix de Fier, Ceka reprezenta „sabia și scutul revoluției”, fiecare comunist avea datoria să fie un cekist. Urmașii lui Dzerjinski în fruntea poliției secrete, cu ale sale succesive denumiri (GPU, OGPU, NKVD, MGB, KGB), Viaceslav Menjinski, Genrih Iagoda, Nikolai Ejov, Lavrenti Beria, Viktor Abakumov, Nikolai Ignatiev, Aleksandr Şelepin (Şurik de Fier), Iuri Andropov, spre a-i numi doar pe aceștia, au fost fideli imperativelor dictate de fondatorul acestei monstruoase instituții. Idolatrizarea lui Dzerjinski face parte din codul genetic al KGB-ului și al instituției succesoare, FSB.

Adorat de familie, Dzerjinski nu a suferit de complexe similare celor ale lui Stalin. Avea o natură dedublată, putea fi simultan însetat de sânge și de o caldă tandrețe. Se ocupa de copiii vagabonzi și ordona asasinate în masă. N-a văzut decât un film în viața sa: cel comandat chiar de el, al funeraliilor lui Lenin. În aprilie 1919, în timp ce subordonații săi lichidau zeci și zeci de mii de oameni, Felix Edmundovici îi scria sorei sale mai mari: „Îți pot spune adevărul: am rămas același. Simt că nu poți înțelege cum pot fi eu acesta și că, știindu-mă, nu poți pricepe. Iubire. Astăzi, ca și acum atâția ani, aud și simt un imn pentru ea. Imnul cere război, voință de nezdruncinat, muncă fără preget”. Într-o scrisoare adresată lui Stalin și lui Sergo Ordjonikidze, Dzerjinski mărturisea: „Nu sunt un teoretician și nu urmez orbește felurite persoane. În viață, n-am iubit decât doi revoluționari și conducători: pe Rosa Luxemburg și pe Lenin. Pe nimeni altcineva”. (vezi Donald Rayfield, Stalin and His Hangmen: The Tyrant and Those Who Killed for Him, Random House, 2004, p. 102). Scrie Rayfield: „Like Trotsky, Dzerzhinsky was prone to hysterical crises which led to breakdowns”/„Asemeni lui Troțki, Dzerjinski era înclinat spre crize de isterie care duceau la căderi nervoase”. (p. 88) Sprijinit psihologic de soția sa, Zofia, de o soră, o cumnată și două nepoate, Felix de Fier își găsea resursele pentru a nu se opri din a sa misiune distructivă. Zofia a lucrat în Comisariatul pentru Educație, apoi a fost propagandistă a partidului.

Două observații la acest citat: faptul că Rosa Luxemburg apare înaintea lui Lenin este elocvent pentru ierarhia secretă a iubirilor lui Dzerjinski. Este greu de imaginat cum putea reconcilia el cele două atașamente, știute fiind rezervele cruciale ale revoluționarei germane în raport cu terorismul politic bolșevic. Va fi citit Dzerjinski ultima și cea mai semnificativă și durabilă contribuție a Rosei Luxemburg (dixit Hannah Arendt), Critica Revoluției Ruse? Ce va fi înțeles el din acea celebră formulare: „Libertatea este întotdeauna libertatea celor care gândesc altfel”? Nu a denunțat Stalin „luxemburgismul” drept o gravă deviere în mișcarea comunistă? N-a scris Ruth Fischer (Elfriede Eisler), pe vremea când îl servea pe Stalin în conducerea PC din Germania (KPD), înainte de ruptura din 1925, că moștenirea Rosei Luxemburg era asemeni unui „bacil sifilitic”? Recomand aici eseul Hannei Arendt despre Rosa Luxemburg din volumul Men in Dark Times. Apoi, să faci parte din cercul intim și să nu-i declari dragoste lui Iosif Vissarionovici era un gest cel puțin imprudent.

Ce s-ar fi întâmplat cu Dzerjinski dacă apuca Marea Teroare? Probabil că ar fi pierit și el, asemeni atâtor vechi bolșevici, victime și călăi, jertfiți pe altarul a ceea ce Hegel numea viclenia Rațiunii, striviți sub șenilele tancului triumfător al Revoluției, arși de soarele acelei fantasme pe care o iubiseră cu pasiune de adolescent depresiv, neurastenic și suicidar.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG