Într-un volum apărut în 1999 la editura Vremea (Cazul Ștefan Foriș. Lupta pentru putere în PCR de la Gheorghiu-Dej la Ceaușescu), istoricii Dan Cătănuș și Ioan Chiper, cu colaborarea lui Gheorghe Neacșu, este readus în discuție unul din cele mai tenebroase episoade din istoria comunismului românesc: asasinarea, în 1946, a celui care, între decembrie 1940 și aprilie 1944, a fost secretarul general al PC din România. Numit de Comintern în fruntea acestui partid, Foriș, militant de origine maghiară, a fost eliminat în urma unei conspirații urzite de grupul din închisori condus de Gheorghiu-Dej, în colaborare cu unii activiști ai aparatului clandestin. În conformitate cu indicațiile grupului de la Târgu-Jiu, principalii artizani ai neutralizării politice a lui Foriș în aprilie 1944 au fost Emil Bodnăraș, Iosif Rangheț și Constantin Pîrvulescu, deci cei care, până la evadarea lui Dej în august 1944 și preluarea de către acesta a frâielor partidului, au constituit conducerea provizorie a PCdR.
Născut în Transilvania în 1892, încadrat de tânăr în mișcarea revoluționară de extremă stângă, Foriș era unul dintre puținii intelectuali din conducerea firavului PCdR, în fapt o sectă radicală dedicată cu pasiune servirii intereselor Internaționalei a III-a, deci ale Uniunii Sovietice, venerată în chip cvasi-religios drept centrul absolut al comunismului mondial. Nu este cazul să intru aici în detaliile biografiei lui Foriș, ci țin doar să semnalez că avem de-a face cu un caz fascinant de luptă pentru putere în interiorul unei formațiuni altminteri marginală și pe care doar cataclismul celui de-Al Doilea Război Mondial a transformat-o într-un actor central al jocurilor politice românești.
Din volumul pe care l-am amintit reiese un fapt pe care am mai avut prilejul să-l analizez: fracționismul acerb a fost o caracteristică esențială a culturii politice a comunismului românesc. Interesant este că fiecare grup aflat în competiția pentru controlul minusculului aparat ilegal își acuză rivalii exact de „păcatul” pe care îl comitea el însuși (păcat din perspectiva logicii ultracentraliste și autoritar-ierarhice a leninismului), anume angajarea în acțiuni fracționiste. Reiese, de asemenea, că, mai ales după moartea lui Bela Breiner și Ilie Pintilie, grupul lui Dej a încercat să submineze conducerea clandestină „unsă” de Comintern, a partidului. Fără a fi capabil să organizeze acțiuni de rezistență redutabile, aparatul ilegal al PCdR, controlat de grupul Foriș—Koffler—Victoria Sîrbu, a cunoscut tensiuni teribile, în care diverșii militanți se suspectau reciproc de trădare, capitulare, colaborare cu Siguranța și alte asemenea crime. Firește, existau și infiltrări în partid, dar documentele reunite în volum, bazate înainte de toate pe investigațiile comisiei constituite după moartea lui Dej din ordinul lui Nicolae Ceaușescu (condusă de Vasile Patilineț și Gheorghe Stoica), exclud categoric ipoteza că Foriș sau Koffler ar fi fost agenți. Căderile pentru care aceștia aveau să plătească cu viața (Foriș ucis cu o rangă de șoferul lui Pintilie—Pantiușa în curtea sediului din epocă al PCR, Koffler executat în urma procesului Pătrășcanu în aprilie 1954) erau înainte de toate rezultatul unor erori individuale: un Constantin Pîrvulescu uitând într-un taxi lista cu legăturile conducerii superioare a partidului, un Chișinevschi ignorând reguli elementare de conspirativitate.
Fapt este că pentru Dej și acoliții săi eliminarea lui Foriș era o chestiune vitală. Bizantinul lider al centrului din închisori nu ezita ca, în 1943, să trimită scrisori de adeziune necondiționată la linia CC (deci a lui Foriș), exact în clipa în care îi trasa lui Bodnăraș sarcina de a pregăti înlăturarea lui Foriș și a grupului acestuia ca premisă a instalării sale (a lui Dej) în poziția supremă din partid. Reiese din documente că Dej îl detesta pe Foriș încă din perioada când se întâlniseră la Doftana. Dej nu i-a iertat niciodată lui Foriș faptul că semnase în 1936 un angajament de renunțare la activitatea politică drept condiție a eliberării din închisoare. În realitate, conflictul provenea din resentimentul nutrit de Dej în raport cu conducerea exterioară a partidului. Pentru militantul ceferist, rolul crucial în partid îi revenea de drept lui, liderul celor care petrecuseră ani îndelungați în temnițe ca preț plătit pentru convingerile lor leniniste. Volumul evidențiază alte importante elemente, lung timp bănuite, astăzi confirmate de documentele arhivelor secrete: rolul lui Teohari Georgescu în anturajul lui Dej, ca și faptul că cel ce avea să devină după 1945 ministrul de Interne al României fusese considerat la un moment dat de către Comintern potrivit pentru postul de secretar general.